1. [MDA2] aburcat1 sn [At: MDA ms / Pl: ~uri / E: aburca] (Mol) Urcare.
2. [MDA2] aburcat2, ~ă a [At: MDA ms / Pl: ~ați, ~e / E: aburca] (Mol) Urcat2.
3. [DEX '09] ABURCA, aburc, vb. I. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) urca, a (se) sui cățărându-se, a (se) cățăra; a (se) ridica de jos, de la pământ. – Et. nec. Cf. urca.
4. [MDA2] aburca vtr [At: CREANGĂ, A. 49 / Pzi: aburc / E: ns cf urca] (Mol) 1-2 (Reg) A (se) urca.
5. [MDA2] obârca[1] v vz aburca
6. [MDA2] obârcăi[1] v vz aburca
7. [CADE] ❍ ABURCA (aburc) I. vb. tr. Mold. Bucov. Trans. A ridica (de la pămînt) cu multă osteneală: Oșlobanul ia atunci lemnele, apoi săltîndu-le și aburcîndu-le cam anevoie, le umflă ’n spate (CRG.). II. vb. refl. A se sui, a se urca (cățărîndu-se); a se ridica în sbor: se prinse cu toporul de-un colț de piatră și se aburcă încet deasupra (SAD.); încălecă pe cal, și se aburcă cu dînsul în înaltul cerului (SB.) [lat. *arborĭcare< arbor].
8. [CADE] BURICA (-ic) vb. tr. și refl. ABURCA [aburca + buric].
9. [DEX '98] ABURCA, aburc, vb. I. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) urca, a (se) sui cățărându-se, a (se) cățăra; a (se) ridica de jos, de la pământ. – Et. nec. Cf. urca.
10. [DLRLC] ABURCA, aburc, vb. I. 1. Refl. A se urca, a se sui; a se cățăra. Jder bătrînul se aburcă în șa cu destulă ușurință pentru cei cincizeci și cinci de ani ai lui. SADOVEANU, F. J. 66. Încalecă pe cal și se aburcă cu dînsul în înaltul cerului. SBIERA, P. 55. Începe a se aburca pe cireș în sus. CREANGĂ, A. 49. ◊ Fig. S-a topit amurgul plin ca o făclie, Tighelind cu aur norii de nămol, Și acu se-aburcă seara peste deal Domol. DEȘLIU, N. 51. ♦ Tranz. A ajuta pe cineva să se urce; a urca. Îl aburcă [pe Ruset] de subsuori pe trepte. SADOVEANU, Z. C. 345. 2. Tranz. A ridica, a lua în spinare. Bator era un animal bun și blînd, așa că taica Visalon aburca adeseori pe nepotul său Traian de-a călarea și-l proptea zîmbind. VORNIC, O. 156. Oșlobanu ia atunci lemnele din carul omului... apoi, săltîndu-le și aburcîndu-le cam anevoie, le umflă în spate. CREANGĂ, A. 83.
11. [DLRM] ABURCA, aburc, vb. I. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) urca, a (se) sui cățărîndu-se; a (se) ridica.
12. [Șăineanu, ed. VI] aburcà v. Mold. 1. a ridica o greutate în spinare: apoi săltând lemnele și aburcându-le cam anevoie CR.; 2. refl, a se urca opintindu-se: începe a se aburca pe cireș în sus CR. [Cf. burica].
13. [Scriban] abúrc, a -á v. tr. (rudă cu urc). Nord. Urc (ridic) ceva greŭ: aburcă-mă ca să mă suĭ în copac. V. refl. Se aburcă deasupra stînciĭ.
14. [DOOM 3] aburca (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. aburc, 2 sg. aburci, 3 aburcă; conj. prez. 1 sg. să aburc, 3 să aburce
15. [DOOM 2] aburca (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 aburcă
16. [DER] aburca (-c, at), vb. – 1. A urca, a sui. – 2. A urca, a ridica. Dintr-un der. vulg. al lat. ŏrior, cf. urca. S-ar putea pleca de la *aboricare; însă dificultatea conservării lui b intervocalic este mare, aproape de nerezolvat. Se poate datora unei reduplicări, rezultat al unui b protetic *bŏrĭcāre de la *ŏrĭcāre, (precum *burere, bustum de la urere), sau al unei compuneri cu ad. Cealaltă ipoteză, emisă de Pușcariu, ZRPh., XXXI, 616 și acceptată de DAR și REW 606, pleacă de la lat. *arboricare < arbor. Explicația nu convinge, nu numai datorită ciudățeniei imaginii, ci și pentru că nu se ține seama de evidenta identitate a lui aburca cu urca și, prin urmare, de necesitatea de a le găsi o origine comună.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL