1. [DEX '09] URGISIT, -Ă, urgisiți, -te, adj. 1. (Pop.) Care are de îndurat mari neplăceri, necazuri, persecuții. ♦ (Despre obiecte) Aruncat, părăsit, desconsiderat. 2. (înv.; adesea substantivat) Nesuferit, rău, afurisit. ♦ Blestemat; necurat. – V. urgisi.
2. [MDA2] urgisit2 sn [At: AN. DOBR. VII, 138 / V: ~ă sf / Pl: (rar) ~uri / E: urgisi] (Pop) Persecutare.
3. [MDA2] urgisit1, ~ă [At: PRAV. 29 / V: (înv) ~ges~, (reg) ~ghisa / Pl: ~iți, ~e / E: urgisi] 1 a Antipatic (1). 2 a Afurisit (4). 3 a Care merită o pedeapsă. 4 a (Mai ales în basme) Nefavorabil. 5 a (Mai ales în basme) Blestemat2 (1). 6 a Persecutat. 7 a îndurerat. 8 a (Nob) Care evocă tristețe. 9 a Părăsit. 10 a Izolat. 11 a Desconsiderat2 (1). 12 a (Înv) Înlăturat dintr-o funcție, demnitate Si: repudiat, izgonit. 13 a (D. soli) Alungat2 (3). 14 a (Reg; d. ființe) Slab. 15 a (Reg; d. ființe) Bolnăvicios (1). 16 sma (Reg; în descântece) Nume dat unui duh rău despre care se crede că provoacă boli.
4. [CADE] URGISIT adj. 1 p. URGISI ¶ 2 Lăsat în părăsire, oropsit: ea găsise un tron vechiu, ~ într’un colț din bordeiul Neagului (ISP.); ~a și sbuciumata lui soție scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur (CRG.) ¶ 3 Blestemat, afurisit: ajutat de abecedarul ~, în puține ceasuri am învățat a ceti (NEGR.).
5. [DEX '98] URGISIT, -Ă, urgisiți, -te, adj. 1. (Pop.) Care are de îndurat mari neplăceri, necazuri, persecuții. ♦ (Despre obiecte) Aruncat, părăsit, desconsiderat. 2. (Înv.; adesea substantival) Nesuferit, rău, afurisit. ♦ Blestemat; necurat. – V. urgisi.
6. [DLRLC] URGISIT, -Ă, urgisiți, -te, adj. 1. Năpăstuit, persecutat. Se credea pe drept, condamnată, urgisită pentru toată viața. BART, E. 258. Urgisita și zbuciumata lui soție scoase acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur. CREANGĂ, P. 99. ◊ (Substantivat) Nu puteau ca să prevadă c-am să fiu un urgisit. MACEDONSKI, O. I 72. ♦ (Despre obiecte) Aruncat, părăsit, năpustit, desconsiderat. [Sărăcia] găsise un tron vechi, urgisit într-un colț. ISPIRESCU, L. 205. Luînd istoria romînilor de Petru Maior, ajutat de abecedarul urgisit, în puține ceasuri am învățat a ceti. NEGRUZZI, S. I 11. 2. Nesuferit, rău, afurisit. Noi, pe mări robite Urgisiților Ahei, Noi ne ducem risipite Prin pămînturi fără zei! COȘBUC, P. II 11. Urîtul cel urgisit, care usucă și topește, mereu și necurmat în inima copilei se prefira. ODOBESCU, S. III 204. ♦ (Mai ales în basme) Blestemat; necurat. Feciorul de împărat făcu ochii roată d-asupra văii urgisite. ODOBESCU, S. III 187. Păstorul plin de groază rămînea încremenit; Nu putea ști cine rîde, căci el nu vedea nimică Din acele drăcii multe, ci fugea cu mare frică De acel loc urgisit. NEGRUZZI, S. II 87. ◊ (Substantivat) Urgisita de zmeoaică unde venea, măre, venea, turbată de mînie. ISPIRESCU, L. 318.
7. [DEX '09] URGISI, urgisesc, vb. IV. 1. Tranz. (Pop.) A provoca cuiva mari neplăceri, nedreptăți, persecuții. 2. Refl. (Înv.) A se mânia, a se înfuria. – Din ngr. orghízome (după urgie).
8. [MDA2] urgesit, ~ă a vz urgisit2
9. [MDA2] urghisi v vz urgisi
10. [MDA2] urghisit, ~ă a vz urgisit2
11. [MDA2] urgisi [At: PSALT. 211 / V: (îrg) ~ghisi / Pzi: ~sesc / E: ns cf ngr ὀργίζω (după urgie1)] 1 vt A detesta (1). 2 vt A urî1 (1). 3 vt A dizgrația (1). 4 vr (Înv) A se mânia. 5 vt A desconsidera. 6 vt A neglija. 7 vt A abandona (1). 8 vt A provoca rău Si: a năpăstui, a oropsi, a prigoni, a persecuta. 9 vt A alunga (1). 10 vt A exila (1).
12. [MDA2] urgisită sf vz urgisit2
13. [CADE] URGISI (-isesc) I. vb. tr. 1 ‡A avea mînie asupra cuiva, a fi mînios pe cineva, a-l urî: urgisia pre el frații săi derept acéia (PAL.) ¶ 2 A retrage cuiva favoarea, bunăvoința ce i-a arătat, a nu mai vrea să știe de el; a oropsi: (împăratul) dintr’acel ceas o au urgisit ca să nu mai fie volnică a să mai purta în portul ei împărătesc (GAST.); stăpîne, stăpîne, ce ți-am greșit ca să ne urgisești astfel, păcătoșii de noi (I.-GH.) ¶ 3 A lăsa în părăsire: care preot nu va purta grijă de beserica lui, ce o va urgisi (PRV.-MB.) ¶ 4 ‡A exila: (Traian) i-a urgisit, adecă i-au trimis în urgie la țările Armeniei (N.-COST.). II. vb. refl. ‡A se mînia grozav, a se aprinde de mînie: déca auzi Antioh împăratul cuvintele acestea, să urgisi cu mînie (BIBL.) [ngr. ὸργίζομαι, influențat în fonetism de urgie].
14. [DLRLC] URGISI, urgisesc, vb. IV. 1. Tranz. A năpăstui, a condamna, a oropsi; a desconsidera. Femeia îl rîzgîiase o vreme și-l urgisea acum. PAS, L. I 46. Urgisit de toți să fii, Tu de-a pururea iubește. VLAHUȚĂ, O. A. 27. De-oi ști chiar că-i urgisi pe bătrînul Iablonovschi... mi-oi face datoria de a-ți spune adevărul. ALECSANDRI, T. 1489. 2. Refl. (Învechit) A se supăra, a se înfuria. O să se urgisească tatăl său pă mine. GORJAN, H. I 137.
15. [Șăineanu, ed. VI] urgisì v. 1. a urî tare, a detesta; 2. a lăsa în părăsire: a urgisit copilul într’o pădure; 3. pop. a exila: l’a urgisit departe în lume. [Gr. bizantin ORGHIZOMAI (prin mijlocirea aoristului)].
16. [Scriban] urgisésc v. tr. (d. urgie, după ngr. orgizo, aor. órgisa, înfuriĭ). Daŭ urgiiĭ, oropsesc, nu maĭ ĭubesc, nu vreaŭ să maĭ văd. Dizgrațiez, depărtez, exilez: Aŭgust l-a urgisit pe Ovidiŭ la Tomi. L. V. Înfuriĭ, fac să se înfurie (Bibl. 1688). V. refl. Mă înfuriĭ. V. intr. A urgisi peste cineva. – L. V. și (în)urghisesc (după ngr.), exilez.
17. [DOOM 3] urgisi (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urgisesc, 3 sg. urgisește, imperf. 1 urgiseam; conj. prez. 1 sg. să urgisesc, 3 să urgisească
18. [DOOM 2] urgisi (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. urgisesc, imperf. 3 sg. urgisea; conj. prez. 3 să urgisească
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL