1. [MDA2] țuclui[1] sn vz țugui1
2. [DEX '09] ȚUGUI, țuguie, s. n. Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; p. gener. vârful ascuțit al unor obiecte; țuguitură, țuțui. – Et. nec.[1]
3. [MDA2] țucui1 sn vz țugui1
4. [MDA2] țughii sn vz țugui1
5. [MDA2] țuglui sn vz țugui1
6. [MDA2] țugui1 [At: LB / V: (reg) țucui, țuclui, ~glui, ~e sf, ~ghii sn / Pl: ~uri, ~e / E: ns cf țicui1] 1 sn Vârf ascuțit al unor ridicături de teren Si: (reg) cucui1 (6). 2 sn (Reg) Deal nu prea înalt și ascuțit. 3 sn (Reg) Deal înalt și izolat, despărțit prin văi și șesuri de alte dealuri. 4 sn (Reg) Deal mic și rotund Si: colină1, dâmb (1), movilă. 5 sn (Reg) Teren ridicat. 6 sn Parte ascuțită a unor articole vestimentare, a unor construcții etc. Si: (rar) țuguitură, (reg) cucui1 (2). 7 a În formă ascuțită. 8 sn (Reg) Țurțur1 (1). 9 sn (Reg; îf țuclui) Colț de stâncă. 10 sn (Reg) Smoc de păr de pe creștetul capului Si: moț1, (reg) cucui, pupui1. 11 sn (Reg) Smoc de pene de pe capul păsărilor Si: moț1, (reg) cucui1 (4), pupui1, țuguiaș (1). 12 sn (Îvr; îf țuclui) Proeminență pe toarta unui urcior de lut, prin care se bea apă. 13 sn (Îvr; îaf) Trenă1 la rochie.
7. [MDA2] țuguie sf vz țugui1
8. [CADE] ȚUGUIU (pl. -uiuri) sn. 1 🌐 Pisc de munte de formă conică: ne-arată la stînga ’n fund, printre cheliile munților, un ~ mai depărtat, aurit de razele soarelui (VLAH.) ¶ 2 Ori-ce obiect mai ridicat, de fromă conică; con: fă stogul cu ~... să nu-l strice ploaia (RV.-CRG.) [comp. ȚUGLUIU, ȚUCLUIU, ȚUCLĂU, ȚICLĂU].
9. [DEX '98] ȚUGUI, țuguie, s. n. Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; p. gener. vârful ascuțit al unor obiecte; țuguitură, țuțui. – Et. nec.
10. [DLRLC] ȚUGUI, țuguie, s. n. Partea cea mai înaltă, de formă conică, a unui deal sau a unei movile; vîrf ascuțit, îndreptat în sus, al unor obiecte (mai ales al căciulii și al acoperișului). După ce-și scutură luleaua de țuguiul semeț al opincii lui de cauciuc, porniră. GALAN, B. I 83. Și-a pus în față, între genunchi, căciula mare cu țuguiul turtit. STANCU, D. 264. I-a întors spatele, intrînd în șandramaua scundă, cu țuguiul acoperișului de șindrilă ca o... glugă veche și mucedă. C. PETRESCU, A. R. 52. Ne arată la stînga, în fund, printre cheliile munților, un țugui mai depărtat, aurit de razele soarelui. VLAHUȚĂ, R. P. 112.
11. [Șăineanu, ed. VI] țucluiu n. V. țugluiu.
12. [Șăineanu, ed. VI] țuguiu (țugluiu) n. 1. pisc de munte; 2. Vârf de stog ascuțit; 3. vârf în genere. [Dintr’un primitiv țuc (cf. țucluiu), înrudit cu cioc].
13. [Scriban] 1) țugúĭ n., pl. ĭe (rudă cu cucuĭ, gurguĭ, cu țaglă, țiglă, cu bg. cigulka, vioară [adică cu sunet „țuguĭat”], ș. a. Cp. și cu glugă, cĭocălăŭ și țuțuĭan). Vîrf, proeminență, înălțătură: țuguĭu uneĭ glugĭ, uneĭ căcĭulĭ, unuĭ stog, unuĭ acoperiș, unuĭ munte. – Și țuțuĭ.
14. [DOOM 3] țugui s. n., pl. țuguie
15. [DOOM 2] țugui s. n., pl. țuguie
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL