[DTM] tricordie (< gr. τρίχορδος) I. (În muzica antică greacă*), sistem de trei sunete (la origine, corzi) din epoca mitologică, atribuit, conform unor tradiții diferite, lui Apolon, Hermes sau frigianului Hyagnis. II. 1. În teoria modurilor (I, 3), sistem intonațional oligordic* care se constituie din trei sunete dispuse prin tonuri succesive (t. anhemitonic, de tip major*) sau prin tonuri* și semitonuri* (t. hemitonic, de tip minor*). 2. (În formele adjectivale: „tricordal” sau „tricordic”; ex.: initium v. incipit (II) t., formulă (I) t.), fragment melodic bazat pe trei sunete aflate în raporturi de înălțime (2) variabile. V. pentatonică.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL