1. [DEX '09] ȘTIRBITURĂ, știrbituri, s. f. 1. Loc gol lăsat de căderea unuia sau a mai multor dinți; știrbenie. 2. Loc unde marginea unui obiect este ruptă, ciocnită; p. ext. ruptură, gaură. 3. Fig. Diminuare a valorii, a însemnătății etc. (cuiva sau a ceva); încălcare, nesocotire (a unei legi, a unui drept etc.). – Știrbi + suf. -tură.
2. [MDA2] știrbitură sf [At: LB / V: (îvp) ~băt~ / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: știrbi + -tură] 1 (La oameni și animale) Loc gol rezultat prin căderea unuia sau a mai multor dinți Si: (rar) știrbenie, (reg) știrbeală (1), (îrg) știrbină (1). 2 (Pop; dep) Om știrb (2). 3 Loc unde marginea unui obiect este ruptă, ciocnită Si: (reg) ciumblitură, știrbeală, (îrg) știrbină (2). 4 (Pex; șfg) Trunchiere (2). 5 (Pex) Gaură (1). 6-7 (Fig) Știrbire (6-7). 8 (Îrg) Fragment de dinte rupt, rămas în gingie Si: (îrg) știrbină (3).
3. [DLRLC] ȘTIRBITURĂ, știrbituri, s. f. 1. Loc gol în șirul de dinți, format prin căderea unuia sau a mai multor dinți. 2. Loc unde marginea unui obiect este ruptă; ruptură, spărtură. Zidurile cu știrbituri adînci stau încă în picioare, semn al războiului care a stăruit aici. STANCU, U.R.S.S. 148.
4. [Șăineanu, ed. VI] știrbitură f. 1. ceva știrbit, gaură de dinte; 2. împuținare: plătesc întreg și fără nicio știrbitură; 3. fig. om știrb, femeie știrbă.
5. [MDA2] știrbătură sf vz știrbitură
6. [Scriban] știrbătúră și știrbitúră f., pl. ĭ. Locu de unde lipsește un dinte. V. strungăreață.
7. [DOOM 3] știrbitură s. f., g.-d. art. știrbiturii; pl. știrbituri
8. [DOOM 2] știrbitură s. f., g.-d. art. știrbiturii; pl. știrbituri
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL