1. [MDA2] spârcuit2, ~ă a [At: CANTEMIR, HR. 83 / V: (înv) spăr~ / Pl: ~iți, ~e / E: spârcui1] (Îrg) 1 (D. oameni și d. animale) Rupt, tăiat etc. în bucăți. 2 (D. armate, colectivități, mulțime de oameni etc.) Spart2 (5).
2. [MDA2] spârcuit1 sns [At: ALR I, 1 583/510 / E: spârcui1] (Reg) Spargere (7).
3. [DEX '09] SPÂRCUI, spârcuiesc, vb. IV. Tranz. (Înv. și reg.) A rupe în bucăți; a sfâșia, a sfârtica, a ciopârți. ♦ A distruge, a nimici; a pune pe fugă, a risipi, a împrăștia. ♦ Refl. A evacua fecalele în mici cantități (și des). [Prez. ind. și: spârcui] – Spârc + suf. -ui.
4. [MDA2] sfârcui2 v vz spârcui1
5. [MDA2] spărcui v vz spârcui
6. [MDA2] spărcuit, ~ă a vz spârcuit
7. [MDA2] spârciui v vz spârcui1
8. [MDA2] spârcui [At: N. COSTIN, L. 593 / V: (rar) ~rciui, (îrg) spăr~, (înv) sfâ~, (reg) sfăr~ / Pzi: ~esc, spârcui / E: spârc2 + -ui] 1-2 vtrm (Îrg; c. i. ființe sau părți ale corpului acestora) A rupe, a tăia etc. în bucăți. 3-4 vtrp (Îrg; c. i. armate, colectivități, mulțimi de oameni etc.) A (se) sparge (6-7). 5-6 vtrp (Îrg; c. i. obiecte, terenuri plantate etc.) A (se) distruge (1-2). 7 vt (Trs) A fura (1).
9. [DLRLC] SPÎRCUI, spîrcuiesc, vb. IV. Tranz. (Învechit și regional) A rupe în bucăți; a sfîșia, a sfîrtica, a ciopîrți. Lupii ne-au spîrcuit cele mai bune mioare. SADOVEANU, O. VIII 250. Du-te, mă, și vezi de nu li-i da, cumva, de urmă [oilor]; să nu le hi spîrcuit vro dihanie, dare-ar gălbeaza-n ele. HOGAȘ, M. N. 190. ♦ A zdrobi, a distruge, a nimici; a pune pe fugă, a risipi, a împrăștia. Băiete, băiete! eram bătrîn atuncea, dar brațele mele uscate multe lifte au spîrcuit. SADOVEANU, O. I 276. ◊ Absol. Rămăseseră însă, în domnia lui Duca-vodă, puține așezări de creștini pe acea vale bogată, căci cu puțini ani înainte iernaseră tătarii fărămînd și spîrcuind. SADOVEANU, Z. C. 70.
10. [DLRLC] SPÎRCUIT, -Ă, spîrcuiți, -te, adj. (Învechit și regional) Rupt în bucăți; sfîșiat, sfîrticat, ciopîrțit. ♦ Zdrobit, distrus, nimicit; (despre grupuri, colectivități) pus pe fugă, risipit, împrăștiat. Somotreț era acum un simplu punct unde fusese trimis în refacere regimentul spîrcuit. SADOVEANU, M. C. 99.
11. [Șăineanu, ed. VI] spârcuì v. 1. a risipi, a împrăștia (sens ieșit din uz); 2. a sfâșia, vorbind de fiare. [Cf. ceh. SPRHATI, a o lua la fugă; pentru raportul logic între cele două sensuri, v. sparge].
12. [Scriban] spîrcuĭ și -ĭésc, a -ĭ v. tr. (cp. cu spîrcîĭ și sfîrtic). Est. Sfîrtic, sfîșiĭ: lupu a spîrcuit oile. Fig. Nimicesc cu furie. – În Maram. a spărtica.
13. [DOOM 3] spârcui (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. spârcuiesc, 3 sg. spârcuiește, imperf. 1 spârcuiam; conj. prez. 1 sg. să spârcuiesc, 3 să spârcuiască
14. [DOOM 2] spârcui (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. spârcuiesc, imperf. 3 sg. spârcuia; conj. prez. 3 să spârcuiască
15. [DLRLV] SPÎRCUI vb. (Mold.) 1. A rupe, a tăia în bucăți, a sfîrteca. Cîți au rămas au început a-i tăia si a-i spărcui și pe unii au prins de vii. AXINTE URICARIUL. 2. A distruge, a nimici; a risipi, a împrăștia. Oastea așa, greu s-au tulburat ... unii de alții fugind, s-au spărcuit toată tabăra. Al. COSTIN. Singur, Mihai-Vodă, văzînd că sta războiul neales, au dat năvală în ardeleni de i-au șpîrcuit. N. COSTIN; cf. CANTEMIR, IST.; NCL II, 296. ◊ Fig. Cîrpiturile mincinoșilor încă a mai destrăma si a spîrcui. CANTEMIR, HR. Variante: șpîrcui (CANTEMIR, IST.; N. COSTIN: NCL II, 296; CANTEMIR, HR.). Etimologie: pol. spierzchač. Vezi și șpîrcuit. Cf. h ă c u i; s t r o p ș i (2).
16. [DLRLV] SPÎRCUIT adj. (Mold.) 1. Sfîrtecat, rupt în bucăți. Alții, de coadele a cai sireapi și nemoliț, cu iute alergătură, tîrîiț și pre a uliților pietre șpîrcuit. CD 1698, 15v. 2. Distrus, nimicit; risipit, împrăștiat. Spîrcuită oastea și fără nici o tocmeală. M. COSTIN. Decheval văzîndu-și oamenii răsipiți și în toate părțile spîrcuiți..., singur șie ș-au făcut moarte. CANTEMIR, HR.; cf. PSEUDO-MUSTE. Variante: șpîrcuit (CD 1698, 15v; CANTEMIR, HR.). Etimologie: spîrcui. Vezi și spîrcui. Cf. s t r o p ș i t.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL