1. [DEX '09] SINGULAR, -Ă, singulari, -e, adj. 1. (Gram.; în sintagmele) Număr singular (și substantivat, n.) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de obiecte etc. Persoana întâi (sau a doua, a treia) singular = persoană gramaticală care indică numărul singular (1). 2. Care aparține sau este caracteristic unui singur sau unui anumit exemplar dintr-o categorie, care se referă la un singur sau la un anumit exemplar dintr-o categorie; care se deosebește de alți indivizi, de alte fenomene etc. din aceeași categorie prin anumite trăsături distincte, individuale: care iese din comun în raport cu ceilalți indivizi, celelalte fenomene etc. din aceeași categorie; care este singur, izolat printre sau față de indivizii din aceeași categorie; care ocupă un loc aparte în cadrul aceleiași categorii; deosebit, aparte, neobișnuit; p. ext. ciudat, bizar, original. ◊ (Log.) Judecată singulară = judecată al cărei subiect este un nume individual. ♦ (Fil.; substantivat, n.; art.) Categorie care reflectă un singur exemplar dintr-o clasă de lucruri, în totalitatea însușirilor lui care îl deosebesc de celelalte lucruri din acea clasă; individual. – Din lat. singularis, fr. singulier.
2. [DEX '09] SINGULARE TANTUM, singularia tantum, loc. adj. (Despre substantive) Care are numai formă de singular; care este defectiv de plural. – Loc. lat.
3. [MDA2] singular, ~ă [At: GENILIE, G. 27/11 / V: (înv) ~iu, / Pl: ~i, ~e / E: lat singularis, -e, fr singulier] 1-2 sn, a (Grm; șîs număr ~) (Categorie gramaticală) care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe sau de obiecte Si: (înv) singuratic (8-9), (înv) singurit (2-3). 3 a (Îs) Persoana întâi (sau a doua, a treia) ~ Persoană gramaticală care indică numărul singular (2). 4 a Care aparține unui singur sau unui anumit exemplar dintr-o anumită categorie Si: individual, (liv) singularizat (1). 5 a Care caracterizează un singur sau un anumit exemplar dintr-o categorie Si: individual, (liv) singularizat (2). 6 a Care se referă la un singur sau un anume exemplar dintr-o categorie Si: individual, (liv) singularizat (3). 7 a Care este altfel decât alți indivizi, decât alte fenomene etc. din aceeași categorie prin anumite trăsături specifice Si: anumit (2), aparte (5), deosebit2 (2), diferit (1), distinct (1), izolat, special, (liv) singularizat (4). 8 a Care este singur printre sau față de indivizi, față de fenomene etc. din aceeași categorie, ocupând un anumit loc în categorie Si: anumit, aparte, deosebit2, distinct, izolat, neobișnuit, special, unic, (liv) insolit, singularizat (5). 9 a Care iese din comun în raport cu ceilalți indivizi, cu celelalte fenomene etc. din aceeași categorie Si: ciudat (3), curios (12), distinct, excepțional, extraordinar, năstrușnic, neobișnuit, original, special, (rar) străin, (liv) abracadabrant, singularizat (6), bizar, straniu, (pop) pocit2, poznaș, (înv) ciudos, (grî) paraxiu, (reg) deșănțat, poznat, șod, (fam) fistichiu, întors, sanchiu. 10 a (Log; îs) Judecată ~ă Judecată al cărei subiect este un nume individual. 11 sm (Flz; îoc general) Categorie care reflectă determinarea individuală a obiectelor, a sistemelor sau a proceselor, considerate în totalitatea trăsăturilor proprii numai lor Si: individual. 12 a (Înv; d. lupte) Corp la corp.
4. [MDA2] singulariu, ~ie s vz singular
5. [DEX '98] SINGULAR, -Ă, singulari, -e, adj. 1. (Gram.; în sintagmele) Număr singular (și substantivat, n.) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de obiecte etc. Persoana întâi (sau a doua, a treia) singular = persoană gramaticală care indică numărul singular (1). 2. Care aparține sau este caracteristic unui singur sau unui anumit exemplar dintr-o categorie, care se referă la un singur sau la un anumit exemplar dintr-o categorie; individual; care se deosebește de alți indivizi, de alte fenomene etc. din aceeași categorie prin anumite trăsături distincte, individuale; care iese din comun în raport cu ceilalți indivizi, celelalte fenomene etc. din aceeași categorie; care este singur, izolat printre sau față de indivizii din aceeași categorie; care ocupă un loc aparte în cadrul aceleiași categorii; deosebit, aparte, neobișnuit; p. ext. ciudat, bizar, original. ◊ (Log.) Judecată singulară = judecată al cărei subiect este un nume individual. ♦ (Fil.; substantivat, n.; art.) Categorie care reflectă un singur exemplar dintr-o clasă de lucruri, în totalitatea însușirilor lui care îl deosebesc de celelalte lucruri din acea clasă; individual. – Din lat. singularis, fr. singulier.
6. [DLRLC] SINGULAR, -Ă, singulari, -e, adj. 1. (Gram.; în expr.) Număr singular (și substantivat, n.) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, obiecte etc. Din neputința de a generaliza, pluralul se exprima, în primele timpuri, cu alt cuvînt decît singularul. GRAUR, F. L. 169. Sîntem contra lui «ŭ», pe care îl socotim numai o împlutură de prisos, și nu l-am întrebuința decît ca să deosebim pluralul din singular. NEGRUZZI, S. I 348. Legătura părților unei fraze, singularul și pluralul sînt astăzi științi a copiilor și nu se cere nici barbă, nici ani pentru a lor învățătură. RUSSO, S. 77. 2. (Franțuzism) Care nu seamănă cu alții, deosebit, aparte; neobișnuit, extraordinar; p. ext. ciudat, bizar, original. Octav era o fire singulară, dar pasul ce făcuse era atît de neașteptat, că toate încercările mele ca să-l explic rămîneau trudă stearpă. GALACTION, O. I 224. Era un exemplar, după părerea vînătorilor, cu totul singular. CAMIL PETRESCU, N. 95.
7. [DN] SINGULAR, -Ă adj. 1. Care se referă, care privește pe unul singur. ◊ Număr singular (și s.n.) = categorie gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de obiecte etc.; (log.) judecăți singulare = judecăți în care predicatul se enunță despre un nume individual. 2. Neobișnuit, extraordinar; unic, bizar. ♦ Rar, excelent, unic. // s.n. Categorie filozofică desemnînd ceea ce aparține unui obiect sau proces, deosebindu-l de celelalte; individual. [< lat. singularis].
8. [MDN '00] SINGULAR, -Ă I. adj., s. n. (categorie gramaticală) care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de lucruri etc. II. adj. 1. care se referă, care privește pe unul singur. ♦ (log.) judecăți ~e = judecăți în care predicatul se enunță despre un nume individual. 2. deosebit, aparte, neobișnuit, extraordinar; unic. III. s. n. (fil.) categorie care desemnează ceea ce aparține unui obiect sau proces; individual (2). (< lat. singularis, fr. singulier)
9. [MDN '00] SINGULARE TANTUM adj. (despre un substantiv) care are numai formă de singular; defectiv de plural. (< lat. singulare tantum)
10. [Șăineanu, ed. VI] singular a. 1. Jur. individual: legate singulare; 2. bizar, extraordinar: e un fapt singular. ║ n. Gram. număr ce exprimă o singură ființă sau un singur lucru.
11. [Scriban] *singulár, -ă adj. (lat. singularis, d. singulus, singur). Individual, care se raportă la unu singur: luptă singulară (om cu om). Care nu seamănă cu alțiĭ, neobișnuit, extraordinar: aventură singulară. Bizar, ciudat, extravagant, original: om singular. Rar, distins: virtute, frumuseță singulară. Gram. Care dezignă o singură ființă orĭ un singur lucru: număru singular, formă singulară (V. plural). S. n., pl. e. Număru singular: singularu de la oameni e om. Adv. În mod singular.
12. [DOOM 3] +singular2 s. n., (forme) pl. singulare
13. [DOOM 3] singular1 adj. m., pl. singulari; f. singulară, pl. singulare
14. [DOOM 3] singulare tantum (lat.) loc. adj., pl. singularia tantum (desp. -ri-a) (substantive ~)
15. [DOOM 2] singular adj. m., pl. singulari; f. singulară, pl. singulare
16. [DOOM 2] singulare tantum loc. adj., pl. singularia tantum (-ri-a)
17. [DTL] SINGULAR s. n. (< lat. singularis, cf. fr. singulier): unul din cele două aspecte (valori) ale categoriei gramaticale flexionare de număr, care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de obiecte sau de fenomene. El include toate variantele substantivelor admise de unul din contextele-tip: un om (un bec), o casă, om (bec), casă etc. ◊ ~ colectiv: s. cu semnificație colectivă, folosit la numele de popoare în limbajul poetic. El corespunde figurii de stil denumită sinecdocă și se referă la folosirea s. în locul pluralului, ca în exemplul „Că steagul turcului se-nchină” (G. Coșbuc). Îl găsim și în proză: „Pre Lenski iar nu-i bine să-l puie crai, că franțuzul este departe...” (I. Neculce).
18. [DTL] SINGULAR, -Ă adj. (< lat. singularis): în sintagma număr singular (v.).
19. [DTL] SINGULARE TANTUM: locuțiune latină care se referă la un nume ce are „numai formă de singular”. Denumirea s-a extins asupra tuturor substantivelor care au numai formă de singular, adică asupra acelor substantive ce denumesc abstracte sau obiecte concepute ca o singularitate: foame, sete, cinste etc.; linte, bob, mazăre, mei, rapiță; unt, untură, zer, miere, brânză, cașcaval, lapte etc.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL