1. [DEX '09] SINCRONIE s. f. Ansamblul fenomenelor lingvistice considerate într-o anumită perioadă a istoriei unei limbi. – Din fr. synchronie.
2. [MDA2] sincronie sf [At: ANTONESCU, D. / Pl: ~ii / E: fr synchronie] 1-2 Simultaneitate (1-2). 3 (Îoc diacronie) Ansamblul fenomenelor lingvistice considerate într-o anumită perioadă a istoriei limbii.
3. [DN] SINCRONIE s.f. (Rar) Caracterul a ceea ce este sincronic; sincronicitate, sincronitate. ♦ Ansamblul fenomenelor lingvistice considerate la un moment dat. [Gen. -iei. / < fr. synchronie, cf. gr. syn – simultan, chronos – timp].
4. [MDN '00] SINCRONIE s. f. caracter sincronic; sincronicitate. ◊ ansamblul fenomenelor lingvistice considerate la un moment dat. (< fr. synchronie)
5. [DOOM 3] sincronie s. f., art. sincronia, g.-d. sincronii, art. sincroniei
6. [DOOM 2] sincronie s. f., art. sincronia, g.-d. sincronii, art. sincroniei
7. [DTL] SINCRONIE s. f. (< fr. synchronie, cf. gr. syn „împreună”, „simultan” + chronos „timp”): stare de moment a unei limbi, aspect static, neevolutiv al faptelor de limbă; considerarea unui ansamblu de fenomene lingvistice într-o anumită perioadă a istoriei lui. S. alcătuiește o pereche antinomică cu diacronia (v.). Lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure, care a introdus primul această antinomie (sincronie/diacronie) a definit s. ca o axă orizontală de simultaneitate (AB) a unui singur moment din dezvoltarea istorică a unui fenomen, considerând-o sinonimă cu staticul.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL