1. [DEX '09] SINALEFĂ, sinalefe, s. f. (Fon.) Fuziune (în timpul pronunțării) a două silabe într-una singură prin eliziune, sinereză sau contracție. – Din fr. synalèphe, lat. synalaepha.
2. [MDA2] sinalefă sf [At: EUSTATIEVICI, GR. RUM. 106r/19 / V: (înv) ~lifi sn / Pl: ~fe / E: ngr συναλλοιφή, lat synalaepha, fr synalèphe] (Fon) Reunire în pronunțare a două silabe într-una singură, prin contracție, prin eliziune sau prin sinereză.
3. [DEX '98] SINALEFĂ, sinalefe, s. f. (Fon.) Fuziune (în timpul pronunțării) a două silabe într-una singură prin eliziune, sinereză sau contracție. – Din fr. synaléphe, lat. synalaepha.
4. [DLRLC] SINALEFĂ, sinalefe, s. f. (Fon.) Fuziune a două sau a mai multor emisiuni vocalice într-una singură, prin eliziune, sinereză sau contracție.
5. [DN] SINALEFĂ s.f. (Lingv.) Reunirea a două silabe într-una singură în timpul pronunțării. [< fr. synalèphe, cf. gr. synaloiphe < synaleiphein – a face coerent].
6. [MDN '00] SINALEFĂ s. f. fuziune în timpul pronunțării a două silabe într-una singură prin contracție, eliziune sau sinteză. (< fr. synalèphe, lat. synalaepha)
7. [Șăineanu, ed. VI] sinalefă f. reunirea a două vorbe într’una: niciunul.
8. [Scriban] *sinaléfă f., pl. e (vgr. syn-aloiphé, d. sýn, împreună, și aloiphé, unsoare. V. alifie). Gram. Contracțiune, contopirea a doŭă silabe într’una singură fără eliziune, ca: le-aĭ dat îld. le aĭ dat.
9. [MDA2] sinalifi sf vz sinalefă
10. [DOOM 3] sinalefă s. f., g.-d. art. sinalefei; pl. sinalefe
11. [DOOM 2] sinalefă s. f., g.-d. art. sinalefei; pl. sinalefe
12. [DTL] SINALEFĂ s. f. (< fr. synalèphe, cf. gr. synaloiphe „redare coerentă”, „fuziune” < synaleiphein „a face coerent”): fuziune, în timpul pronunțării, a două silabe într-una singură, prin eliziune sau prin sinereză (v.), ca în exemplele „Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci” (M. Eminescu); de acolo > de-acolo, pe acolo > pe-acolo etc.
13. [DFS] sinalefă (gr. synaloiphe „redare coerentă”, „fuziune”), figură care constă în contopirea, în rostire, a vocalei de la sfârșitul unui cuvânt cu vocala de la începutul cuvântului următor. Prin contopire se ajunge, în general, la dispariția uneia din cele două vocale care se întâlnesc, dar s. se numește numai contopirea prin dispariția vocalei finale (A): „Lună, tu, stăpân-a mării...” (Eminescu) Când prin contopire dispare vocala inițială a cuvântului următor, avem de a face cu o ecthlipsă (gr. ekthlipsis): „Căci întreb la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă A turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă?” (Eminescu) Cf. lat.: conjugio Anchise: a) s.: „conjugi-Anchise”; b) ecthlipsă: „conjugio-nchise” ( → L., & 1244-1246) Contopirea vocalelor în hiat sintactic este generată nu numai de nevoia economisirii efortului de articulare, ci și de necesitatea eufonică, adică „un fel de melodie ce se adaugă la rostirea cuvântului” – cum spune Demetrios, & 70. Sin. sàndhi
14. [MDTL] SINALEPSĂ (sinalefă) (< fr. synalèphe < gr. synaloiphe, amestec) Proces fonetic ce apare în vorbirea comună, dar și în poezie, caracteristic prin reducerea la o singură vocală a unui diftong (ex. d-atunci; d-abia etc.). Ex. D-aia zic eu, prin urmare, Vorbă mare; Că de-acuma, să mă tai, Nu-mi mai trebuie altă cură În natură, Să mă duceți cu alai. (G. TOPÎRCEANU, PARODII ORIGINALE, Vara la țară, de Al. Depărățeanu)
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL