1. [DEX '09] SILABISI, silabisesc, vb. IV. Tranz. A pronunța sau a citi despărțind cuvintele în silabe; p. ext. a pronunța sau a citi rar; a bucheri. ♦ Fig. A descifra cu greutate o inscripție, un text etc. – Din ngr. sillávizo (după silabă).
2. [MDA2] silabisi vt(a) [At: PETROVICI, P. 63/22 / V: (înv) ~sa, ~iza, ~izi, ~avisi / Pzi: ~sesc / E: ngr συλλάβισα (aor al lui συλλαβίζω) după silabă] 1-2 (C. i. cuvinte, texte, inscripții, documente etc.) A pronunța sau a citi despărțind în silabe sau sunete din stângăcie (sau pentru a pune cuvântul sau cuvintele în relief). Si: (înv) a silabisi2 (1-2). 3-4 (Pex) A pronunța sau a citi rar Si: (înv) a buchirisi, a silabi2 (3-4), (rar) a sloveni, (fam) a bucheri.
3. [DEX '98] SILABISI, silabisesc, vb. IV. Tranz. A pronunța sau a citi despărțind cuvintele în silabe; p. ext. a pronunța sau a citi rar; a bucheri. ♦ Fig. A descifra cu greutate o inscripție, un text etc. – Din ngr. sillavizo (după silabă).
4. [DLRLC] SILABISI, silabisesc, vb. IV. Tranz. A pronunța sau a citi despărțind cuvintele în silabe (din stîngăcie sau din dorința de a pune cuvîntul în relief); p. ext. a pronunța sau a citi rar. Cine-l citește sau de pizmă e coprins, Sau cu inima închisă și-n citire nedeprins Cartea i-o silabisește. MACEDONSKI, O. I 128. Esop, pe care-l silabisim pe băncie școalei. NEGRUZZI, S. I 336. ◊ Absol. Bătrînul înmuie vîrful creionului în gură și, aplecîndu-se asupra hîrtiei întinse pe genunchi, îi trecu numele sub ale celorlalți, silabisind. MIHALE, O. 489. Pe vremea aceea, copiii silabiseau în cor și învățau buchile. SADOVEANU, E. 88. Copiii începuseră să silabisească pe rîndurile cenușii. C. PETRESCU, C. V. 159. ♦ Fig. A descifra cu greu (o inscripție, un text, un autor). Pietre știrbite de pe care se căznesc cărturarii să silabisească fala trecută. La TDRG. – Variantă: (neobișnuit) silabiza, silabizez (HASDEU, I. V. 136), vb. I.
5. [Șăineanu, ed. VI] silabisì v. a împreuna literele în silabe.
6. [DEX '09] SILABĂ, silabe, s. f. Segment fonetic alcătuit dintr-unul sau din mai multe foneme pronunțate printr-un singur efort expirator. ◊ Silabă închisă = silabă care se termină într-o consoană. ◊ Silabă deschisă = silabă care se termină într-o vocală. – Din fr. syllabe, lat. syllaba.
7. [MDA2] silabă sf [At: M. COSTIN, O. 319 / V: (înv) ~avă (S și: sillavă, syllavă), (îvr) ~bi, ~levă / S și: (înv) sillabă / A și: (înv) silabă / Pl: ~be / E: lat syllaba, fr syllabe] Parte a unui cuvânt, alcătuită dintr-unul sau mai multe sunete, rostită într-o singură emisiune a vocii.
8. [MDA2] silabi1 sf vz silabă
9. [MDA2] silabisa v vz silabisi
10. [MDA2] silabiza v vz silabisi
11. [MDA2] silabizi v vz silabisi
12. [MDA2] silavă sf vz silabă
13. [MDA2] silavisi v vz silabisi
14. [MDA2] sileavă[1] sf vz silabă
15. [MDA2] silevă sf vz silabă
16. [DEX '98] SILABĂ, silabe, s. f. Segment fonetic alcătuit dintr-unul sau din mai multe foneme pronunțate printr-un singur efort respirator. ◊ Silabă închisă = silabă care se termină în consoană. ◊ Silabă deschisă = silabă care se termină într-o vocală. – Din fr. syllabe, lat. syllaba.
17. [DLRLC] SILABĂ, silabe, s. f. Fiecare dintre unitățile sonore ale cuvîntului, formată dintr-unul sau mai multe foneme cu o culme de sonoritate și de expirație și despărțită de celelalte prin depresiuni de sonoritate și de expirație. Silabele accentuate și cele neaccentuate alternează unele cu altele. IORDAN, L. R. 156. Pă-că-to-su-le!... Așa ne striga nouă, celor săraci, strivind silabele între dinți, profesorul de istorie. I. BOTEZ, ȘC. 50. [Fabula] e datoare să spună numai ce trebuie, nici o silabă mai mult. NEGRUZZI, S. I 336. ◊ Silabă închisă = silabă terminată în consoană. Silabă deschisă = silabă terminată în vocală.
18. [DLRLC] SILABIZA vb. I v. silabisi.
19. [DN] SILABĂ s.f. Parte dintr-un cuvînt alcătuită dintr-unul sau din mai multe sunete, care se rostește într-o singură emisiune a vocii. [Cf. lat. syllaba, gr. syllabe].
20. [MDN '00] SILABĂ s. f. parte dintr-un cuvânt, dintr-unul sau din mai multe foneme, care se rostește într-o singură emisiune a vocii. (< fr. syllabe, lat. syllaba)
21. [Șăineanu, ed. VI] silabă f. una sau mai multe litere ce se rostesc dintr’odată.
22. [Scriban] *sílabă f., pl. e (lat. syllaba, d. vgr. syllabi). Gram. Una saŭ maĭ multe litere pronunțate dintr’o singură emisiune de voce, precum: a, am, cam, dram, straĭ, strîmt. - Maĭ des silábă (după fr.).
23. [Scriban] *silabisésc v. tr. (ngr. syllavizo infl. de silabă). Citesc silabă cu silabă ca să învăț a citi.
24. [DOOM 3] silabisi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. silabisesc, 3 sg. silabisește, imperf. 1 silabiseam; conj. prez. 1 sg. să silabisesc, 3 să silabisească
25. [DOOM 2] silabisi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. silabisesc, imperf. 3 sg. silabisea; conj. prez. 3 să silabisească
26. [DOOM 3] silabă s. f., g.-d. art. silabei; pl. silabe
27. [DOOM 2] silabă s. f., g.-d. art. silabei; pl. silabe
28. [IVO-III] silabă.
29. [DER] silabă (-be), s. f. – Grup de foneme pronunțat într-un singur efort expirator. – Mr. silavie. Fr. sylabbe, mr. din ngr. σμλλαβή. – Der. silabisi, vb. (a pronunța rar, pe silabe), format după ngr. σμλλαβίζω (Tiktin; Gáldi 251) cu finala -si provine vb. împrumutate din gr., cf. mr. silavisire; silabic, adj., din fr. syllabique.
30. [DTL] SILABĂ s. f. (cf. fr. syllabe, lat. syllaba, gr. syllabe): parte dintr-un cuvânt care se rostește cu o singură emisiune a vocii; cea mai mică tranșă fonică susceptibilă de a fi caracterizată printr-un singur accent. Între s., pe de o parte, și accent și intonație, pe de altă parte, există un raport de dependență: s. poate fi accentuată sau intonată (sau și accentuată, și intonată); s. reprezintă elementul constant iar accentul și intonația – elementul variabil; s. constituie elementul independent, accentul și intonația – elementele dependente. ◊ ~ proeminentă: s. care se deosebește de celelalte s. ale unui cuvânt prin intonația ei specifică, diferită de a celorlalte. Ea poate fi alcătuită dintr-o vocală sau dintr-un grup de sunete între care se află obligatoriu o vocală, ca de exemplu u- din ușă, a- din are, -ta- din cântare. ◊ ~ deschisă: s. care se termină în vocală, ca de exemplu pre-gă-ti-re din cuvântul pregătire. ◊ ~ închisă: s. care se termină în consoană, ca cele din cuvântul pigmentat – pig-men-tat. ◊ ~ primă: s. care se găsește la începutul cuvântului, ca de exemplu stră- din stră-du-in-ță. ◊ ~ antepenultimă: s. care se găsește pe locul al treilea de la sfârșitul cuvântului (înainte de penultima), ca de exemplu -du- din -stră-du-in-ță. ◊ ~ penultimă: s. care se află înaintea ultimei silabe dintr-un cuvânt, ca de exemplu -in-din străduință. ◊ ~ ultimă: s. care se află la sfârșitul cuvântului, ca de exemplu -ță din stră-du-in-ță. ◊ ~ tonică (accentuată): s. pe care cade accentul în cuvânt, ca de exemplu -la- din cuvântul can-de-la-bru. ◊ ~ atonă (neaccentuată): s. pe care nu cade accentul în cadrul unui cuvânt, ca de exemplu can-, -de- și -bru din același cuvânt can-de-la-bru. ◊ ~ omofonă: s. care se pronunță la fel cu alta, dar de care este diferită ca scriere, ca de exemplu nea- din cuvântul nea-mu-ri-le, luată în raport cu ne-a din ne-a trimis; sa- din (cărțile) sa-le, în raport cu s-a din s-a dus etc. ◊ ~ posttonică: s. care urmează după o silabă accentuată, ca de exemplu -re din cân-ta-re, -pe- din re-pe-de, -de- din în-tin-de-re etc. ◊ ~ protonică: s. care se află înaintea unei silabe accentuate, ca de exemplu silaba a- din cuvântul i-ni-ți-a-ti-vă.; -ci- din cuvântul per-spi-ca-ci-ta-te etc. ◊ ~ scurtă: s. cu o durată mică de pronunțare, motiv pentru care este reprezentată numai printr-o vocală, ca de exemplu a- din cuvântul a-re, e- din e-ra, i- din i-ni-mă, o- din o-ră etc. ◊ ~ lungă: s. cu o durată mai mare de pronunțare, motiv pentru care este reprezentată prin mai multe sunete, ca de exemplu car- din car-te, pris- din pris-mă, struc- din struc-tu-ră etc. ◊ ~ oxitonă: s. pe care cade accentul, indiferent de poziția ei în cuvânt, ca de exemplu sal- din sal-vă, -re- din pe-re-te, -mea din du-șu-mea etc. ◊ ~ paroxitonă: s. accentuată și penultimă în cadrul cuvântului, ca de exemplu -re- din ti-ne-re-țe. ◊ ~ proparoxitonă: s. care se află înaintea paroxitonei, ca de exemplu -ne- din ti-ne-re-țe. ◊ ~ de reduplicare: s. care apare în plus în rădăcina unei forme verbale, pentru a-i da o altă valoare temporală decât aceea a infinitivului prezent sau a prezentului indicativ, evitând astfel confuzia cu acestea din urmă, ca de exemplu -deam și -team din dădeam și stăteam, -du- și -tu- din dădusem și stătusem, luate în raport cu da, sta, dau, stau, dam, stam. (Pentru regulile de despărțire a cuvintelor în s. v. regulă.)
31. [DE] SILABO-TÓNICĂ (< silabă + tonic) adj. Versificație ~ = versificație care se bazează deopotrivă pe numărul silabelor dintr-un vers și pe repartizarea accentelor.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL