1. [DEX '09] SEMNIFICAȚIE, semnificații, s. f. 1. Conținut semantic al unui cuvânt; înțeles, sens, accepție. ♦ (În semiotică) Funcție a semnelor de a reprezenta ceva independent de ele; denotație. ♦ Valoare simbolică a unui lucru; înțeles, noimă, tâlc. 2. Însemnătate, importanță, valoare (a unui fapt, a unui obiect etc.). [Var.: semnificațiune s. f.] – Din fr. signification (după semn).
2. [MDA2] semnificație sf [At: I. GOLESCU, C. / V: (înv) ~iune, sign~ / Pl: ~ii / E: fr signification, lat significatio cf semn] 1 (Lin) Conținut semantic al unui cuvânt sau al unei construcții gramaticale Si: accepție, înțeles, sens (1), tâlc, (îvr) semnificare (1), (înv) noimă, simț, semnificat (1). 2 (Lin) Raport reciproc care unește semnificantul cu semnificatul Si: accepție, înțeles, sens (2), tâlc, (îvr) semnificare (2), (înv) noimă, simț, semnificat (2). 3 (În semiotică) Element permanent al sensului unui cuvânt Si: denotație. 4 Sens (8). 5 Ceea ce înseamnă sau reprezintă un enunț, o idee, un fapt etc. Si: înțeles, semnificare (3), sens, tâlc, (reg, asr) merchez. 6 Importanță deosebită a unui fapt, a unui lucru etc.
3. [DEX '98] SEMNIFICAȚIE, semnificații, s. f. 1. Conținut semantic al unui cuvânt; înțeles, sens, accepție. ♦ (În semiotică) Funcție a semnelor de a reprezenta ceva independent de ele; denotație. ♦ Valoare simbolică a unui lucru; înțeles, noimă, tâlc. 2. Însemnătate, importanță, valoare (a unui fapt, a unui obiect etc.). [Var.: semnificațiune s. f.] – Din fr. signification (după semn).
4. [DLRLC] SEMNIFICAȚIE, semnificații, s. f. 1. Conținut semantic al unui cuvînt, înțeles, sens; accepție. Aceste cuvinte... nu s-au ales desigur la întîmplare dintre toate vorbele limbii romînești și nu sînt lipsite de o semnificație asupra căreia să se poată medita. BOGZA, A. Î. 419. 2. Valoare simbolică a unui lucru; înțeles, noimă, tîlc; p. ext. însemnătate, importanță. Ne pierdem în amănunte fără nici o semnificație. BARANGA, I. 206. Privirea avea o semnificație de toți înțeleasă. C. PETRESCU, C. V. 89. O premieră de teatru capătă de cele mai multe ori o mare semnificație. SAHIA, U.R.S.S. 145.
5. [DN] SEMNIFICAȚIE s.f. 1. Înțeles, conținut semantic al unui cuvînt, al unui semn; sens, accepție; denotație. 2. Ceea ce lasă să se întrevadă ceva. 3. Însemnătatea, valoarea unui lucru. ♦ Mesaj (3). [Gen. -iei, var. semnificațiune s.f. / cf. fr. signification].
6. [MDN '00] SEMNIFICAȚIE s. f. 1. înțeles; conținut semantic al unui cuvânt, al unui semn; sens, accepție; denotație. 2. însemnătate, importanță, valoare a unui lucru. ◊ mesaj (3). (după fr. signification)
7. [DEX '09] SEMNIFICAȚIUNE s. f. v. semnificație.
8. [MDA2] semnificațiune sf vz semnificație
9. [MDA2] significație sf vz semnificație
10. [DN] SEMNIFICAȚIUNE s.f. v. semnificație.
11. [Șăineanu, ed. VI] semnificați(un)e f. ceeace însemnează un lucru, sensul unei vorbe.
12. [Scriban] *semnificațiúne f. (lat. significátio, -ónis, fr. signification). Rar. Însemnare, înțeles. Noĭmă, explicațiune. Notificare. – Și -áție, dar ob. -áre.
13. [DOOM 3] semnificație (desp. -ți-e) s. f., art. semnificația (desp. -ți-a), g.-d. art. semnificației; pl. semnificații, art. semnificațiile (desp. -ți-i-)
14. [DOOM 2] semnificație (-ți-e) s. f., art. semnificația (-ți-a), g.-d. art. semnificației; pl. semnificații, art. semnificațiile (-ți-i-)
15. [MDO] semnificație
16. [DTL] SEMNIFICAȚIE s. f. (cf. fr. signification): 1. conținut semantic al unui cuvânt, înțeles, sens lexical strâns legat de conținutul noțional (logic) al acestuia. Astfel, se vorbește despre o s. lexicală la clasele de cuvinte; despre o s. concretă sau despre o s. abstractă la unele părți de vorbire, ca prepozițiile. 2. înțeles al unui semn lingvistic, accepție; calitate a unui cuvânt sau a unui element lingvistic de a reprezenta ceva, de a simboliza ceva, de a avea o anumită însemnătate sau valoare din punct de vedere gramatical sau stilistic. Se vorbește astfel despre o anumită s. gramaticală a unei părți de vorbire (substantiv, adjectiv, numeral, pronume, verb etc.), a unei părți de propoziție (subiect, predicat, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție), a unui atribut (substantival, adjectival, pronominal, verbal etc.), a unui complement (direct, indirect, de agent, circumstanțial), a unei propoziții (regentă, subordonată, subiectivă, predicativă, completivă, circumstanțială etc.) etc. sau despre o s. expresivă a unor termeni. S. unui cuvânt este ceea ce desemnează acesta (esența obiectului, o latură a obiectului, o clasă de obiecte etc.), ceea ce trezește în mintea vorbitorului și a ascultătorului legătura constantă de substituire a obiectului denumit prin cuvânt, imaginea generală (generalizatoare) a obiectului denumit de cuvânt, raportul concretizat dintre obiect și cuvânt. Astfel, cuvântul rândunică are o s. generală, deoarece desemnează orice fel de rândunică. S. sa poate fi însă particularizată în și prin contexte – situaționale sau verbale. Procedeul particularizării presupune reorientarea cuvântului către anumite obiecte denumite, privite sub una dintre înfățișările lor sau printr-una dintre însușirile lor posibile, cuprinse în mod virtual și global în s. Astfel, s. cuvântului rândunică poate fi particularizată în contextele rândunică de țară și rândunică de oraș. Pentru ca o s. să poată fi considerată ca aparținând unei limbi anumite, ea trebuie să fie asociată cu o anumită secvență de sunete cu rol semnificativ (tranșă sonoră) și invers. S. și tranșa sonoră sunt elemente interdependente în cadrul unei limbi.
17. [DE] SAEPE QUOD DATUR EXIGUUM EST, QUOD SEQUITUR EX EO MAGNUM (lat.) deseori darul este neînsemnat, dar semnificația lui este imensă – Seneca, „Epistulae”, 81, 14.
18. [DAS] SEMNIFICAȚIE. Subst. Semnificație, sens, înțeles, comprehensiune (livr.), semantism, conținut semantic, conținut, valoare, însemnătate, informație, denotație (lingv.); accepție; cuprins, substanță (fig.), esență, tîlc (pop.), rost, noimă, miez (fig.); conotație, nuanță, subînțeles. Sens principal; sens secundar; sens propriu; sens figurat, sens metaforic; sens uzual; sens ocazional, sens contextual; sens lexical; sens gramatical. Monosemie; polisemie, polisemantism. Sinonim; sinonimie, sinonimitate (rar). Antonim; antonimie. Omonim; omonimie. Paronim; paronimie. Semantică, semantism; semasiologie; onomasiologie; etimologie. Semantician, semasiolog; onomasiolog; etimolog, etimologist. Dicționar explicativ. Adj. Semnificativ, cu sens, plin de sens (de înțeles, de semnificație), cu înțeles, cu conținut, informațional, informativ; cu rost, cu tîlc, cu miez (fig.), miezos (fig.). Conceptual, ideatic, denotativ; conotativ. Monosemantic; polisemantic, polisemie. Sinonim, sinonimic. Antonim, antonimic. Omonim, omonimic. Semantic, semasiologic; onomasiologic; etimologic. Vb. A avea (un) sens, a semnifica, a avea înțelesul de..., a însemna, a denota, a marca, a exprima, a arăta, a semnala. A explica, a interpreta, a tălmăci, a tîlcui (pop.). A(-și) schimba (a-și modifica) sensul; a(-și) lărgi sensul; a-și restrînge sensul. A nu avea (nici un) sens, a fi fără sens. Adv. Cu sens, cu înțeles, cu tîlc. V. cuvînt, limbă, semn.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL