1. [DEX '09] RĂTĂCIT, -Ă, rătăciți, -te, adj. 1. Care a greșit drumul sau a pierdut direcția; dezorientat. ♦ Fig. Care greșește prin purtări, prin atitudine; cu mintea întunecată. ♦ Fig. (Despre ochi, privire) Care se uită în gol, fără o țintă precisă; care exprimă nedumerire, nesiguranță, tulburare, absență. 2. Care s-a pierdut, s-a înstrăinat de ai săi; răzlețit. – V. rătăci.
2. [MDA2] rătăcit, ~ă [At: N. TEST. (1648), 291/28 / Pl: ~iți, ~e / E: rătăci] 1 a Care a pierdut drumul bun. 2 a Care a greșit direcția. 3 sf (Reg; îlav) De-a ~a Fără o țintă precisă. 4 a Care s-a îndepărtat (de un grup) Si: răzleț (1). 5 a Singuratic. 6 a (D. drumuri) Întortocheat și ocolitor. 7 sm (Reg; îs) Drumu' ~iților Calea Lactee. 8 a (Îs) Calea ~ă Calea Lactee. 9 s (Îas) Cusătură nedefinită mai îndeaproape. 10-11 smf, a (Persoană) care rătăcește din loc în loc Si: hoinar (3-4), pribeag. 12 a Despre care nu se știe unde se află Si: pierdut. 13 a Care a ajuns într-un loc unde nu se aștepta nimeni să se găsească. 14-15 smf, a (Înv) (Persoană) care s-a înstrăinat de credință. 16-17 smf, a (Persoană) care a păcătuit. 18 a Eronat (2). 19 a (Rar) Indus în eroare. 20-21 smf, a (Fig) (Persoană) care greșește prin purtare, prin atitudine. 22 a Dezorientat (1). 23-24 smf, a (Fig) (Persoană) care a pierdut controlul, judecata. 25-26 smf, a (Fig) (Persoană) cu mintea tulburată. 27 a (Fig; d. minte) Tulburat. 28 a (Fig; d. privire) Care se mută dintr-un punct în altul, exprimând nedumerire, nesiguranță, tulburare. 29 a (Fig; d. privire) Care se fixează în gol. 30 a (Fig; d. înfățișare, atitudine etc.) Pierdut. 31 a (Rar; d. voce) Slabă și șovăitoare.
3. [DLRLC] RĂTĂCIT, -Ă, rătăciți, -te, adj. 1. Care a greșit, care a pierdut drumul. Dar Ștefan cel Mare, rătăcit prin văi, Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi. BOLINTINEANU, O. 41. ◊ Fig. O fîșie nesfîrșită Dintr-o pînză pare calea, Printre holde rătăcită. COȘBUC, P. I 220. Și cînd flăcăi și fete vor secera la vară, În valuri mari de aur să-noate rătăciți. ALECSANDRI, P. A. 121. ◊ (Substantivat) Haideți la sfat ca să cunoașteți pe străinul, Venit acuma proaspăt... un rătăcit pe mare. MURNU, O. 121. ♦ Smintit, eronat. Polcovnice! Tu mă sperii... Ești bolnav... Ești rătăcit. HASDEU, R. V. 136. ♦ Fig. Care se uită în gol, fără o țintă precisă; care vădește nedumerire, nesiguranță, lipsă de înțelegere, tulburare (a minții). Tudor Șoimaru ridică ochii rătăciți și-i îndreptă pe rînd asupra prietinilor lui. SADOVEANU, O. VII 64. Rîdică încet capul și, cu ochii stinși, se uită rătăcit, în toate părțile. HOGAȘ, M. N. 148. Cu ochii rătăciți pe lanurile tăiate felii, felii... se lăsa în dusul pașilor domoli. VLAHUȚĂ, O. A. 102. 2. Care s-a pierdut, s-a înstrăinat de ai săi; răzlețit. M-am simțit rătăcit și singur într-o lume care nu e a mea. RALEA, O. 139. Și nu crede că în lume, singurel și rătăcit, Nu-i găsi un suflet tînăr ce de tine-i îndrăgit. EMINESCU, O. I 80. ◊ Fig. Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte Și din uși închise, prin zidiri deșarte. EMINESCU, O. IV 364.
4. [Șăineanu, ed. VI] rătăcit a. 1. care a pierdut drumul mare; 2. înșelat în părerile sale; 3. turburat: ochi rătăciți.
5. [Scriban] rătăcít, -ă adj. Care a perdut drumu: un drumeț rătăcit. Fig. Care are ideĭ false: anarhiștiĭ îs niște rătăcițĭ. Întunecat, turburat: o minte rătăcită. Turburat, painjinit: o privire rătăcită. Subst. Un rătăcit.
6. [DEX '09] RĂTĂCI, rătăcesc, vb. IV. 1. Refl. A greși drumul, direcția, a nu mai ști unde se află. ♦ A se pierde de cineva; a se răzleți. ♦ Intranz. A umbla de ici-colo căutând drumul, încercând să iasă la liman, să se orienteze, să ajungă la țintă. 2. Intranz. A pribegi, a hoinări, a colinda. ♦ Refl. A se așeza într-un loc străin; a se aciua, a se pripăși. 3. Tranz. A nu mai ști unde a fost pus sau unde se găsește cineva sau ceva; a pierde. ♦ Refl. A ajunge, a se afla într-un loc unde nu se aștepta nimeni să se afle. – Lat. *erraticire (= *erraticare < erraticus).
7. [MDA2] rătăci [At: PSALT. HUR. 10773 / S și: ret~ / Pzi: ~ăcesc / E: nct] 1-2 vri A pierde drumul Si: (înv) a răsări2 (1). 3-4 vri A greși direcția. 5 vi A umbla de ici-colo căutând drumul, încercând să ajungă la țintă. 6 vr (Udp „de”) A se pierde de cineva. 7 vt (Îvr) A împrăștia. 8 vi A umbla umbla dintr-un loc în altul fără țintă Si: a hoinări. 9 vi A străbate un ținut în lung și în lat, neavând o așezare statornică Si: a pribegi. 10 vr A se așeza într-un loc străin Si: a se pripăși. 11 vr A se abate din drum. 12 vt A pierde ceva, nemaiștiind în ce loc a fost pus. 13 vt A nu ști unde se găsește cineva. 14-15 vri A ajunge într-un loc unde nu se aștepta nimeni să se găsească. 16 vi (Fig; îrg) A se abate de la o normă (religioasă) Si: a păcătui. 17 vr (Fig) A comite o eroare. 18 vr (Fig) A-și pierde controlul, judecata Si: a se zăpăci. 19 vr (Fig) A-și pierde mințile. 20 vt (Fig) A scoate (pe cineva) din minți. 21 vt (Fig; d. privire) A se muta dintr-un punct în altul, exprimând nedumerire, nesiguranță etc. 22 vt (Fig; d. privire) A se fixa în gol.
8. [DEX '98] RĂTĂCI, rătăcesc, vb. IV. 1. Refl. A pierde drumul, a greși direcția, a nu mai ști unde se află. ♦ A se pierde de cineva; a se răzleți. ♦ Intranz. A umbla de ici-colo căutând drumul, încercând să iasă la liman, să se orienteze, să ajungă la țintă. 2. Intranz. A pribegi, a hoinări, a colinda. ♦ Refl. A se așeza într-un loc străin; a se aciua, a se pripăși. 3. Tranz. A nu mai ști unde a fost pus sau unde se găsește cineva sau ceva; a pierde. ♦ Refl. A ajunge, a se afla într-un loc unde nu se aștepta nimeni să se afle. – Lat. *erraticire (= *erraticare < erraticus).
9. [DLRLC] RĂTĂCI, rătăcesc, vb. IV. 1. Refl. A pierde drumul, a greși direcția, a se abate (din drumul bun). M-a trimis logofătul Beașcă să aduc trei coșuri goale dă la cramă și m-am rătăcit pă potecile astea dîn vie, că toate-s la fel. CAMIL PETRESCU, O. I 29. Necunoscînd pe nime și umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, O. A. 180. M-am rătăcit de vreo șepte ori de cînd am plecat de acasă. ALECSANDRI, T. I 397. ◊ Intranz. Fig. De cînd dorul m-au lovit, Mințile mi-au rătăcit. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Tranz. (Cu complementul «drumul») Rătăciseră drumul și nu-l mai găsiră, decît o dată cu Argeșul. GALACTION, O. I 278. Cine să fie?... Ia eu, om bun, dragă jupîneasă; am rătăcit drumul și m-a apucat noaptea. HOGAȘ, M. N. 77. Cine a rătăcit drumul e bucuros și de cărare. ♦ Intranz. A umbla de ici-colo căutînd drumul, încercînd să iasă la liman, să ajungă la țintă. După uciderea lui Andrei [Bathori], săcuii se apucară a căuta, prin păduri și prin strîmtori, pe nobilii care umblau rătăcind prin întuneric. BĂLCESCU, O. II 258. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se pierde de cineva; a se răzleți. Copilul s-a rătăcit de părinți. ◊ Intranz. Mergînd ei tot așa laolaltă, pentru că se temea să nu rătăcească unul de altul, începură de la o vreme parcă a cunoaște ceva locul. SBIERA, P. 68. 2. Intranz. A umbla de colo pînă colo, fără țintă precisă; a hoinări, a colinda. Petre, cu același glas hotărît, cărăbăni pe toți țăranii care mai rătăceau prin casă. REBREANU, R. II 202. Vin’ cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezește Glasul vechilor păduri. EMINESCU, O. I 209. Căruța... înaintează încetinel și rătăcește fără de țel. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Fig. Gîndurile îi rătăceau tulburi, neostoite, răscolind amintiri, amărăciuni, planuri, speranțe și izgonind mereu liniștea sufletului. REBREANU, R. I 45. La orele acele, Cînd ochiul rătăcește, primblîndu-se prin stele. ALECSANDRI, P. I 133. ♦ A străbate un ținut în lung și în lat, neavînd o așezare statornică nicăieri; a pribegi. A rătăcit așa mult, ferindu-se ca o fiară sălbatică, domnitorul Moldovei. SADOVEANU, O. VII 179. Însumi cu lipsa mă lupt, rătăcind prin pustiuri străine. COȘBUC, AE. 20. ♦ Refl. A se așeza într-un loc străin; a se pripăși, a se aciua. Drept este ca munca noastră să ne folosească nouă... De aceea m-am rătăcit eu aici. SADOVEANU, P. M. 30. 3. Tranz. A nu mai ști unde a fost pus sau unde se găsește cineva sau ceva, a pierde. Rătăcea maică-mea cheile. HOGAȘ, DR. II 151. Am rătăcit scrisoarea. CARAGIALE, M. 157. Ciobanii Rătăcit-au cîrlanii. ALECSANDRI, P. P. 59. ♦ Refl. A ajunge într-un loc la care nu se gîndea nimeni. Cum s-a rătăcit pe aici! Și eu înnebunisem căutînd-o. Credeam că mi-a furat-o. BASSARABESCU, V. 43.
10. [Șăineanu, ed. VI] rătăcì v. 1. a pierde drumul drept, a umbla încoace și încolo; 2. a pierde în genere: și-a rătăcit cărțile; 3. fig. a înșela, a turbura: această nenorocire i-a rătăcit mințile. [Tras din lat. ERRATICUS, rătăcitor].
11. [Scriban] rătăcésc v. intr. (d. lat. erráticus, eratic, rătăcitor, de unde s’a făcut *ratec, rătăcesc). Perd drumu: s’a dus pin pădure și a rătăcit. Perd drumu și umblu căutîndu-l: Ulise a rătăcit doŭă zecĭ de anĭ pe mare. Colind, umblu mult pin locurĭ depărtate: a rătăcit pin străinĭ, acest om a rătăcit pin toată lumea. V. tr. Perd drumu: copiiĭ aŭ rătăcit drumu. Perd pintre alte locurĭ: mĭ-am rătăcit bagajele pin gară. Fig. Duc pe căĭ rele, înșel cu ideĭ false: demagogiĭ rătăcesc tinerimea. Întunec, turbur: mizeria ĭ-a rătăcit mințile. V. refl. Mă perd pin mulțime (pin întuneric, pin pădure): copiiĭ s’aŭ rătăcit pin pădure. Mă perd depărtîndu-mă orĭ amestecîndu-mă cu alte lucrurĭ: copiiĭ s’aŭ rătăcit de părințiĭ lor pin mulțime, mi s’aŭ rătăcit scrisorile.
12. [DOOM 3] rătăcit s. n.
13. [DOOM 2] rătăcit s. n.
14. [DOOM 3] rătăci (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rătăcesc, 3 sg. rătăcește, imperf. 1 rătăceam; conj. prez. 1 sg. să rătăcesc, 3 să rătăcească
15. [DOOM 2] rătăci (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rătăcesc, imperf. 3 sg. rătăcea; conj. prez. 3 să rătăcească
16. [DER] rătăci (rătăcesc, rătăcit), vb. – 1. A pierde; a răzleți. – 2. A greși drumul, a se abate din cale. – 3. A înstrăina, a aliena. – 4. A hoinări, a vagabonda. Origine îndoielnică, dar probabil expresivă, cum o arată suf. -ci. Trebuie să țină de familia expresivă a lui răcan, cf. rătăcanie. Der. din lat. errātĭcus (Pușcariu 1450; REW 2905; Tiktin; Candrea) sau *errātĭcāre (Pușcariu, Dimin., 141) este neconvingătoare. – Der. rătăceală, s. f. (pierdere a drumului); rătăcitor, adj. (hoinar, pribeag).
17. [Argou] oaie rătăcită expr. (fig.) persoană care se detașează de conduita și comportamentul general-acceptat de un grup de oameni
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL