1. [DEX '09] RECITATIV, recitative, s. n. Gen de muzică vocală (executată de solist), cu sau fără acompaniament instrumental, care, prin intonații și prin ritmica asemănătoare vorbirii, se apropie de declamație și care, în operă, comentează acțiunea și face legătura între arii. – Din fr. récitatif.
2. [MDA2] recitativ sn [At: VÎRNAV, F. 20873 / V: reți~ / Pl: ~e / E: fr récitatif, ger Rezitativ] Gen de muzică vocală (executată de solist) cu sau fără acompaniament instrumental, care, prin intonația și ritmica asemănătoare vorbirii, se apropie de declamație .
3. [DLRLC] RECITATIV, recitative, s. n. Pasaj, în cadrul unei bucăți muzicale, care se execută de un solist în felul unei declamări, al unei recitări. V. cadență. Cîntărețul își întovărășește recitativul c-o riturnelă de fluier ori o mlădiere de cimpoi. SADOVEANU, E. 15.
4. [DN] RECITATIV s.n. (Muz.) Pasaj dintr-o bucată muzicală executat de un solist ca o declamație și care uneori precedă sau separă ariile. [< fr. récitatif, it. recitativo].
5. [MDN '00] RECITATIV s. n. gen al muzicii vocal-simfonice care, prin intonația și ritmica vorbirii, se apropie de declamație și care, în operă, precedă sau separă ariile. (< germ. Rezitativ, fr. récitatif, it. recitativo)
6. [Șăineanu, ed. VI] recitativ n. cântec ce nu e supus măsurei.
7. [Scriban] *recitatív n., pl. e (fr. récitatif, d. it. recitativo, d. recitare, a recita). Un fel de cîntec declamat și nesupus măsuriĭ. V. melopeĭe.
8. [MDA2] rețitativ sn vz recitativ
9. [DOOM 3] recitativ s. n., pl. recitative
10. [DOOM 2] recitativ s. n., pl. recitative
11. [DTM] recitativ (< it. recitativo, de la lat. recitare, „a citi, a declama”; fr. récitatif; germ. Rezitativ), formă a expresiei muzicale proprie genurilor vocal și vocal-instrumental, rezultând din interferența declamației* și a melodiei* și caracterizată printr-o strânsă dependență intonațională, ritmică și formală față de textul literar. ♦ R. existent în muzica folc. se încadrează, din punct de vedere melodic, în două tipuri: r. recto-tono* (intonare pe un singur sunet) și r. melodic (intonare pe un sunet principal, cu includerea treptelor* alăturate sau a unor formule melismatice*), iar din punct de vedere ritmic se încadrează în sistemele (II, 6) parlando giusto („măsurat”, în care proporția dintre duratele (1) constitutive rămâne constantă) și parlando rubato („liber”, în care duratele prezintă o mare libertate). În folc. rom., r. este caracteristic pentru doină* și baladă (IV). ♦ În cultura europ. r. joacă un rol important în a) muzica bis. (bizantină* și gregoriană*) și b) în speciile genului vocal și instr.: opera*, cantata*, oratoriul*. a) R. muzicii biz. poate fi apropiat de psalmodie*. Cântul greg. cunoaște mai multe forme structurate pe r.: recitări, profeții, psalmodii și antiene [v. antifon (II)], répons-uri. Conform textului lat., r. este secționat în fraze și perioade*, care debutează și cadențează prin formule (1, 3) melismatice tipice. b) În sec. 17, are loc procesul de cristalizare a operei* cu cele două elemente constitutive: aria* și r. Cel din urmă îndeplinește următoarele funcții: realizează conexiunea ariilor, conduce firul dramatic – fiind de obicei purtător de text epic – subliniază, prin contrast, caracterul cantabil al ariilor. R. secco desemnează r. acompaniat* de un instr. cu claviatură* (orgă*, clavecin*, pian*). R. accompagnato/strumentato este un r. mai melodizat, acomp. inițial de un instr. grav cu coarde și arcuș (v. camerata florentină). Această ultimă variantă de r. poartă denumirea de arioso*. R. generalizat al operelor lui Wagner provine din arioso. Unele lucrări instr. (la Bach, Beethoven, Listz) și simf. (Beethoven) au momente de r. În sec. 20, Schönberg introduce maniera Sprechgesang*-ului, iar Bartók preia r. recto-tono din folc. românesc.
12. [DE] RECITATÍV (< fr.) s. n. Gen al muzicii vocale (cu sau fără acompaniament instrumental) care, prin intonația și ritmica asemănătoare vorbirii, se apropie de declamație și care, în operă, comentează acțiunea și face legătura între arii; de asemenea, joacă un rol important în oratoriu. Apărut în Italia, în sec, 16, a fost utilizat de Monteverdi, care l-a perfecționat ducându-l la o expresivitate dramatică inedită. După o perioadă de decădere, a recâștigat în dramatism și expresivitate prin creațiile lui Bellini și Verdi.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL