1. [DTM] quartă v. cvartă.
2. [DTM] cvartă (quartă) (< lat. quartus, -a, -um „al patrulea, a patra”), interval* de patru trepte* într-o gamă diatonică*. C. perfectă este c. care, pornind de la sunetul de bază (tonică, finalis*), numără două tonuri și un semiton* diatonic (ex.: într-o gamă de do, do-fa). C. mărită rezultă din mărirea c. perfecte cu un semiton cromatic* (ex. do-fa diez); ca interval natural*, c. mărită se găsește pe treapta a IV-a a unei game majore (ex.: fa-si) și, fiind alcătuită din trei tonuri, se numește triton*; în gama cromatică temperată* c. mărită este egală în „enarmonie”, cu cvinta* micșorată. C. micșorată rezultă din micșorarea c. perfecte cu un semiton (ex. do-fa bemol). Denumirea de c., fără nici o altă specificare, se referă la c. perfectă. ♦ În gama pitagoreică, c. avea valoarea de 4/3 (1,33333), valoare (raport) exprimând sunetul produs de vibrarea unei pătrimi a coardei monocordului*. Aceeași valoare i-a fost atribuită și în ev. med. și în Renaștere* (Zarlino). În seria armonicelor* superioare, c. ocupă locul al treilea (după octavă* și cvintă) cu valoarea 3/4 (inversul lungimii coardei). În sistemul temperat, c. are valoarea 1,343 (în nr. zecimale) sau 5. 000 (în cenți). ♦ Fiind primul dintre intervale ce rezultă din răsturnarea* altui interval la octavă*, respectiv din aceea a cvintei*, c. are o situație specială, atât în ceea ce privește implicarea sa în constituirea sistemelor cât și a calității sale. Interval primar, ca și octava și cvinta, c. intervine mai puțin în constituirea unor sisteme (I, 4) pre- și pentatonice (aflate sub imperiul principiului consonantic* al cvintei), dar are un rol important în ordonarea, mai mult melodică, a sistemelor heptatonice (v. tetracord). ♦ În virtutea caracterului său primar, c. a participat la constituirea organum*-ului medieval, deținând un rol precumpănitor – în asociere cu terța* – și în faux-bourdon. Disputele cu privire la caracterul (calitatea) de consonanță perfectă sau imperfectă a c., începute încă din ev. med., s-au răsfrânt asupra situației sale în armonia (III, 2) clasică; oricare ar fi fost răspunsul față de această dilemă, integrarea c. într-o structură cvintă-terță, structură proprie acestei arm., impunea o evitare a a formațiilor verticale de c., ca disonanță*, atât într-o singură linie melodică [voce (2)] cât și în acordul de cvartă și sextă (v. acord). În alți termeni, principiul tonal [v. tonalitate (1, 2)], puternic afirmat în fundamentul arm. prin cvintă, nu poate fi contrazis de dezechilibrul introdus, în același sens, prin plasarea c., în grav. Contrar principiilor clasice, arm. sec. 20 a pus c. la baza unor structuri acordice, fie în virtutea uneo tonalități lărgite, sau în aceea a atonalismului*, fie prevalându-se mai ales, de rolul structural al c. în melodica de factură modală.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL