1. [MDA2] pristănire sf [At: CORESI, L. 427/4 / V: (reg, 2) ~timi~, ~tin~ / Pl: ~ri / E: pristăni] 1 (Îvr) Cauză pentru a cărei apărare se duce o luptă susținută. 2 (Olt; Mun; îf pristimire, pristinire) Îngăduință.
2. [MDA2] prestăni v vz pristăni
3. [MDA2] pristani v vz pristăni
4. [MDA2] pristăni [At: PSALT. HUR. 1v/3 / V: (înv) ~tani, pres~, (reg) ~timi, ~tini, ~iștini / Pl: ~nesc / E: slv пристати, -станѫ] 1 vi (Înv) A fi sau a se ridica împotriva cuiva. 2 vi (Îvr) A urma pe cineva. 3 vi (Îrg) A face ceea ce dorește cineva. 4 vi (Îrg) A susține pe cineva. 5 vi (Îrg) A lua sau a ține partea cuiva. 6 vi (Îrg) A urma exemplul cuiva. 7 vt (Nob) A aproba. 8 vi (Înv) A fi de acord. 9 vi (Înv) A adera. 10-11 vit (Îrg) A îngădui. 12-13 vit (Îrg; spc) A primi în gazdă, oferind adăpost pentru o vreme. 14 vit (Îrg; spc) A ceda un drept, un privilegiu. 15 vt (Reg; îf pristini) A amăgi. 16-17 vi A se stabili (temporar) într-un loc.
5. [MDA2] pristimi v vz pristăni
6. [MDA2] pristimire sf vz pristănire
7. [MDA2] pristini v vz pristăni
8. [MDA2] pristinire sf vz pristănire
9. [MDA2] priștini v vz pristăni
10. [Scriban] pristănésc v. intr. (vsl. pristati, -stanon. V. ostoĭesc). L. V. Stau undeva maĭ mult timp, persist: să nu pristănească în pămîntul tăŭ (Bibl. 1688). A pristăni cu cineva, a ținea cu el: pristănise a ținea cu creștiniĭ (Let. 2, 106). A pristăni la (către, unuĭ lucru), a admite, a ceda (Let. 1, 139).
11. [DER] pristăni (-nesc, -it), vb. – 1. A locui. – 2. A consimți. Sl. pristati, pristaną (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 294). – Der. pristaniște, s. f. (port, liman), din sl. pristanište. Sec. XVIII, înv. Cf. pristini, vb. (Olt., a consimți), din sb. pristati, pristanem.
12. [DAR] pristănire, pristăniri, s.f. 1. (înv.) cauză pentru a cărei apărare se duce o luptă susținută. 2. (reg.; în formele: pristimire și pristinire) îngăduință, permisiune.
13. [DLRLV] PRISTĂNI vb. 1. (Trans. SE) A se împotrivi. Cu nebunul să nu pristănești, că mai rău iaste. FL. D 1693, 38v. 2. (Mold.,ȚR) A face pe voia cuiva, a susține pe cineva. A: Mihul hatmanul și Trotușanul logofătul, dimpreună cu alții carii, era de la pristăniia lor . . . au rădicatu domnu pre Alexandru-Vodă. URECHE. [Domnul] nu putea de tot slobod să hie în gîndul său de boieri, carii, socotind cea de apoi să nu vie vreo perire țării, nu-i pristăniia boierii. M. COSTIN. B: Să nu pristănești cu cel strîmbu, ca să fii mărturie strîmbă. BIBLIA (1688). Știind că nu-i vor pristăni boiarii, i-au tăiat. ANON. CANTAC. 3. (Mold.) A se învoi, a accepta; a adera. Împăratul Paleolog, de nevoia turcilor ce-i venise la grumazi. . . ., pristănise la toate capetele legii pre voia papei. URECHE. Prinseră de viu pe căpitanul de lipcani, de lege turc, și pristănisă a ținea cu creștinii. N. COSTIN. 4. (ȚR) A îngădui, a tolera, a permite. Să nu pristănești lor și d[u]mn[e]zăilor făgăduință. BIBLIA (1688). 5. (ȚR) A rămîne, a se statornici. Să nu pristănească în pămîntul tău pentru ca să nu te facă să păcătuiești. BIBLIA (1688). Etimologie: sl. pristaniti. Cf. p o z v o l i; s t ă v i.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL