1. [MDA2] plăiaș sm vz plăieș
2. [Scriban] plăĭáș m. (d. plaĭ. Cp. cu lăĭaș). Vest. Locuitor de plaĭ, muntean. Grănicer. – În est plăĭeș (ca megiaș, -eș).
3. [DEX '09] PLĂIEȘ, plăieși, s. m. 1. (În Evul Mediu, în Țara Românească) Locuitor de la graniță însărcinat cu paza frontierei țării în părțile de munte; grănicer, străjer. 2. Locuitor de la munte; muntean. [Pr.: plă-ieș] – Plai + suf. -aș.
4. [MDA2] plăieș sm [At: (a. 1653) IORGA, S. D. V, 120 / V: (înv) plăiaș / P: plă-ieș / Pl: ~i / E: plai1 + -aș] 1 Locuitor de la munte. 2 Persoană originară de la munte. 3 (Pex; reg) Pădurar. 4 (În Evul Mediu) Locuitor de la granița Țării Românești, însărcinat cu paza frontierei țării, în regiunile de munte Si: străjer. 5 (Înv; pex) Grănicer. 6 (Îrg) Administrator la curtea boierească. 7 (Îrg) Portar la o instituție. 8 (Ban; Buc) Om de serviciu la o instituție. 9 (Orn; Olt; csnp) Lăstun (Apus apus).
5. [DEX '98] PLĂIEȘ, plăieși, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească) Locuitor de la graniță însărcinat cu paza frontierei țării în părțile de munte; grănicer, străjer. 2. Locuitor de la munte; muntean. [Pr.: plă-ieș] – Plai + suf. -aș.
6. [DLRLC] PLĂIEȘ, plăieși, s. m. 1. (În evul mediu) Locuitor de la graniță însărcinat cu paza frontierei țării în părțile de munte; grănicer, străjer. Dar se-ntorc spre zid plăieșii; văd pe șes un nor de oști. COȘBUC, P. 1326. Și tu, Mirceo, plimbă-te cu plăieșii de-a lungul zidului, și fiți cu mîna pe cucoșul puștii. ALECSANDRI, T. II 19. Sosise un tînăr plăieș a cărui cal asudat păștea înșelat troscotul ce creștea pe lîngă ziduri. NEGRUZZI, S. I 169. 2. Locuitor de la munte; muntean. Era o zi frumoasă în duminica aceea și plăieșii spuneau că n-au mai apucat așa primăvară devreme de cînd îs ei. CREANGĂ, O. A. 47. Ce neastîmpăr va fi făcînd pe zeiță să calce așa iute pămîntul, sub crepidele-i împletite pe picior ca opincele plăieșilor noștri? ODOBESCU, S. III 55.
7. [Șăineanu, ed. VI] plăieș m. 1. grănicer; 2. muntean.
8. [DOOM 3] plăieș s. m., pl. plăieși
9. [DOOM 2] plăieș s. m., pl. plăieși
10. [MDO] plăieș
11. [IVO-III] plăieș.
12. [Onomastic] PLĂIAȘ, Lupu (Șchei III), < subst. plăeș < plai; Plâian (Viciu 16) < subst. plăian „locuitor pe plai”.
13. [DE] PLĂIEȘII DE JOS, com. în jud. Harghita, pe cursul superior al râului Cașin; 2.997 loc. (2003). Centru de artă populară. Muzeu etnografic. Rezervație botanică cu vegetație de mlaștină oligotrofă. În satul P. de J., menționat documentar în 1744, se află o biserică romano-catolică (sec. 14), cu zid de incintă din sec. 18, iar în satul Imper, atestat documentar în 1333, există un conac din 1833.
14. [DLRLV] PLĂIAȘ s.m. (ȚR) Locuitor de la graniță (din Țara Românească) însărcinat cu paza frontierei. Plăiașii l-au prins și l-au întors îndărăt. IST. ȚR. Pă urmă prind plăiașii și pă Ilie armaș. R, POPESCU. Au mers cu tîrgoviștenii și cu toți plăiașii Ialomiții. ANON. CANTAC. Etimologie: plai + suf. -aș. Cf. s t r a j ă.
15. [DAR] plăieș, plăieși, s.m. 1. (înv.) locuitor de la graniță însărcinat cu paza frontierei țării în părțile de munte; grănicer, străjer, muntean. 2. (înv. și reg.) administrator la curtea domnească. 3. (reg.) paznic, portar; om de serviciu. 4. (reg.) locuitor al unui plai, de la plai. 5. (reg.) pădurar de plai. 6. (reg.) lăstun.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL