1. [DEX '09] OȚERIT, -Ă adj. v. oțărât.
2. [MDA2] oțerit, ~ă a vz oțărât
3. [DLRLC] OȚERIT, -Ă adj v. oțărît.
4. [DEX '09] OȚĂRÂT, -Ă, oțărâți, -te, adj. (Pop.) Mânios, furios. ♦ Morocănos, posomorât; supărat. [Var.: oțărit, -ă, oțerit, -ă adj.] – V. oțărî.
5. [DEX '09] OȚĂRI vb. IV v. oțărî.
6. [DEX '09] OȚĂRIT, -Ă adj. v. oțărât.
7. [DEX '09] OȚĂRÎ, oțărăsc, vb. IV. Refl. (Pop.) 1. A se mânia, a se înfuria; a se răsti la cineva. ♦ Refl. și tranz. A (se) mâhni, a (se) supăra. ♦ A se înspăimânta, a se îngrozi. 2. A face grimase, a se strâmba (din cauza unei băuturi sau a unei mâncări neplăcute la gust). [Var.: oțări, oțeri, oțerî vb. IV] – Din bg. ocerea.
8. [DEX '09] OȚERI vb. IV v. oțărî.
9. [DEX '09] OȚERÎ vb. IV v. oțărî.
10. [MDA2] oțăra v vz oțărî
11. [MDA2] oțărât, ~ă a [At: N. COSTIN, L. 48 / V: (reg) ~rit, oțerit / Pl: ~âți, ~e / E: oțărî] (Înv) 1 Mâniat. 2 Răstit. 3 Revoltat. 4 Scârbit. 5 (Rar) Dârz. 6 Îngrozitor.
12. [MDA2] oțări v vz oțărî
13. [MDA2] oțărit, ~ă a vz oțărât
14. [MDA2] oțărî [At: PSALT. 207 / V: (înv) ~ri, oțerî, oțeri, (cscj) ~ra / Pzi: ~răsc / E: bg оцеря] (Îvp) 1 vr A se mânia. 2 vr A se răsti la cineva. 3 vr A se revolta. 4 vr A se îngrozi. 5 vr A se mâhni. 6 vt A scârbi. 7 vr A face grimase din cauza unei băuturi sau a unei mâncări neplăcute Si: a se strâmba.
15. [MDA2] oțeri v vz oțărî
16. [MDA2] oțerî v vz oțărî
17. [CADE] OȚĂRÎ. OȚERÎ (-ărăsc, -erăsc), OȚĂRI, OȚERI (-ăresc, -eresc) vb. refl. A se înfierbînta de mînie, a se înfuria, a fi scuturat de fiori de mînie, de spaimă sau de indignare: mi se oțărește inima cînd gîndesc la cîte o pătimit bieții locuitori (ALECS.); încruntă sprînceana și se oțărî de supărare (ISP.); apoi toate au fost cum au fost, zise moș Nichifor, încrețind din sprîncene și oțerîndu-se (CRG.); popa cam venise puțin în mînie și începu a se oțări (SB.) [bg. ocĕrvamŭ].
18. [DLRLC] OȚĂRIT, -Ă adj. v. oțărît.
19. [DLRLC] OȚĂRÎ, oțărăsc, vb. IV. Refl. 1. A se mînia, a se întărită, a se înfuria, a se burzului; a se răsti la cineva. Duca-vodă s-a oțărît și a strigat cu mînie. SADOVEANU, Z. C. 234. Ci lasă-le încolo de terfeloage, măi băiete... se oțăra Ruxanda Duhu, ascunzîndu-le ca pe niște dușmani ai casei. C. PETRESCU, R. DR. 29. ◊ Tranz. A mîhni, a supăra. Acuma stă și doarme, după ce și-a oțărît inima. C. PETRESCU, Î. II 176. 2. A face grimase, a se încrunta, a se strîmba (din cauza unei băuturi sau mîncări acre sau neplăcute). Annie gustă și se oțărî, rîzînd. C. PETRESCU, C. V. 194. ◊ Tranz. fact. Spuma de drojdie, din cale-afară de tare, oțărî pe meseni. Contabilul se scutură ca de friguri. STĂNOIU, C. I. 88. – Variante: oțări (NEGRUZZI, S. I 120), oțeri (GALACTION, O. I 48, COȘBUC, P. I 226, ALECSANDRI, T. II 9, NEGRUZZI, S. I 292), oțerî (CREANGĂ, P. 204) vb. IV.
20. [DLRLC] OȚĂRÎT, -Ă, oțărîți, -te, adj. 1. Supărat, mînios, furios. Logofeteasa și-a arătat în pridvor obrazul oțărît. SADOVEANU, N. P. 41. Pe figura lui veșnic oțărîtă se vede un dispreț, un dezgust de toate cele. VLAHUȚĂ, O. AL. II 27. 2. Morocănos, înăcrit. (În forma oțărit) Pintea era om oțărit. SLAVICI, N. II 130. ◊ (Adverbial) Dădu să cîrmească... pe ulița cu pricina, îndesîndu-și pălăria pe dunga dintre sprîncene mai oțărît încruntată. C. PETRESCU, A. R. 11. – Variante: oțărit, -ă, oțerit, -ă (ALECSANDRI, P. III 260) adj.
21. [DLRLC] OȚERI vb. IV v. oțări.
22. [Șăineanu, ed. VI] oțărì v. Mold. 1. a îngrozi (de indignare): o faptă făr’ de lege ce mintea-mi oțărește AL.; 2. a se înfiora: bătrânul așteaptă moartea făr’a se oțări NEGR. [Origină necunoscută].
23. [Șăineanu, ed. VI] oțărit a. Mold. fioros: cumplita vijelie care suflă oțărit AL.
24. [Scriban] oțărăsc, a -î v. tr. (vechĭ oțeresc, d. sîrb. cjeriti, bg. ocervam, rus. [o]ščéritĭ, a-țĭ arăta dințiĭ, a rînji. V. știresc). Îngrozesc, înfiorez, displac adînc. V. refl. Mă înfior de dezgust orĭ de groază (de ex., un copil căruĭa nu-ĭ place un medicament). Mă înfuriĭ, mă îndîrjesc.
25. [Scriban] oțărît, -ă adj. Plin de oțărîre, care provoacă oțărîre (vechĭ). Adv. Cu oțărîre, violent: vîntu suflă oțărît.
26. [Scriban] oțerésc, V. oțărăsc.
27. [DOOM 3] oțărî (a se ~) (pop.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă oțărăsc, 3 sg. se oțărăște, imperf. 1 sg. mă oțăram; conj. prez. 1 sg. să mă oțărăsc, 3 să se oțărască; imper. 2 sg. afirm. oțărăște-te; ger. oțărându-mă
28. [DOOM 2] !oțărî (a se ~) (pop.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se oțărăște, imperf. 3 sg. se oțăra, perf. s. 3 sg. se oțărî, 3 pl. se oțărâră; conj. prez. 3 să se oțărască; ger. oțărându-se; part. oțărât
29. [MDO] oțărî (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. oțărăsc, imperf. oțăra, conj. oțărască)
30. [IVO-III] oțărăsc, -răști 2, -răște 3, -rască 3 conj., -ram 1 imp., -rît prt., -rîtor adj. v.
31. [DER] oțeri (oțeresc, oțerit), vb. refl. – 1. A strica gustul unei mîncări, a irita, a strepezi dinții. 2. A se dezgusta, a se încrunta. – 3. A se supăra, a se bosumfla. – Var. oțărî, oțări. Origine îndoielnică. Trebuie să aibă legătură cu sb. ceriti se „a rîde sarcastic” (Scriban), bg. očervam „a-și arăta colții” (Candrea), bg. cerjă se „a lua un medicament”, rus. ščeriti (Rosetti, Studii ling., 28); dar baza comună a acestor cuvinte nu este clară. Oricum, nu e posibilă der. din sl. ostriti „a ascuți” (Cihac, II, 235), nici din lat. obterrere (Capidan, Dacor., III, 762). Der. oțerime, s. f. (Mold., dezgust); oțeros, adj. (Mold., înv., groaznic).
32. [DRAM 2021] oțărất, -ă, oțărâți, -te, adj. (pop.) Supărat, morocănos. – Din oțărî (DEX).
33. [DRAM 2021] oțărî, oțărăsc, v.r. 1. A se mânia. 2. A se răsti la cineva. – Din bg. ocerea (DEX).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL