Definiție și ce înseamnă mâncărime

1. [DEX '09] MÂNCĂRIME, mâncărimi, s. f. Senzație (neplăcută) provocată de anumite boli ale pielii, de o iritație trecătoare, de înțepătura unor insecte etc. și însoțită de nevoia de a se scărpina; mâncărici. ◊ Expr. A avea mâncărime de (sau la) limbă = a simți mereu nevoia de a vorbi; a fi foarte vorbăreț, palavragiu, limbut; a nu putea păstra un secret. – Mâncare + suf. -ime.

2. [MDA2] mâncărime sf [At: LB / Pl: ~mi / E: mâncare + -ime] 1 Senzație (neplăcută) provocată de anumite boli ale pielii, de o iritație trecătoare, de pișcătura unor insecte etc. și însoțită de nevoia de a se scărpina Si: mâncărici (1), (reg) mâncărie, mâncătură (14). 2 (Pfm; îe) A avea ~ de (sau la) limbă (sau, rar, de cuvânt) A simți nevoia de a vorbi. 3 (Pfm; îae) A fi vorbăreț. 4 (Îe) A avea ~ la degete A fura. 5 (Reg; îs) ~ de inimă Mâncătură (16) de inimă. 6 (Fig; gmț; îae) Dorință foarte mare, tentație de a face un anumit lucru interzis.

3. [Șăineanu, ed. VI] mâncărime f. 1. iritațiune în piele ce face să ne scărpinăm: urzicile fac mai multă usturime decât mâncărime; 2. fig. dorință foarte mare: mâncărime de a scrie, de a vorbi.

4. [DLRLC] MÎNCĂRIME s. f. Iritație a pielii însoțită de nevoia de a se scărpina. Tot corpul este întărîtat de o mîncărime permanentă, CAMIL PETRESCU, T. II 206. Dă-mi voie să te consult asupra unei mîncărimi la frunte care mă supără foarte mult. ALECSANDRI, T. 1635; ◊ Expr. A avea (sau a simți) mîncărime de (sau la) limbă (sau, rar, de cuvînt) = a fi foarte vorbăreț, a vorbi vrute și nevrute, a palavragi; a nu putea păstra un secret. Sora împăratului... simțea o mîncărime de cuvînt în vîrful limbei. DELAVRANCEA, S. 93. Avea, biet, mîncărime de limbă, dară îi era frică de cap ca să dea pe față taina. ISPIRESCU, U. 112.

5. [Scriban] mîncăríme f. (d. a te mînca). Sensațiune particulară supt pele ca cum te-ar împunge cineva cu o perie și în urma căreĭa îțĭ vine să te scarpinĭ. Fig. Mare dorință: babele aŭ mîncărime de a tot vorbi (saŭ mîncărime la limbă).

6. [DOOM 3] mâncărime s. f., g.-d. art. mâncărimii; pl. mâncărimi

7. [DOOM 2] mâncărime s. f., g.-d. art. mâncărimii; pl. mâncărimi

8. [DGS] mâncărime s.f. (med., med. vet.) prurit, <reg.> mâncărici, mâncărie, mâncătură. Mâncărimea apare în diferite boli alergice, parazitare, dermatologice și în unele nevroze.

9. [DLR] MÎNCĂRÍME s. f. Senzație (neplăcută) provocată de anumite boli ale pielii, de o iritație trecătoare, de pișcătura unor insecte etc. și însoțită de nevoia de a se scărpina; mîncărici, (regional) mîncărie, mîncătură (9). Cf. LB. Domnule doctor, dâ-mi voie să te consult asupra unei mîncărimi la frunte care mă supără foarte mult. ALECSANDRI, T. 1 635, cf. PONTBRIANT, D., BARCIANU, ALEXI, W. Îndată ce au ieșit aceste bube, mîncărimea pielii e așa de mare, încît omul nu mai poate sta pe loc. CANDREA, F. 178. Trînjii. . . produc calului o foarte mare mîncărime. ȘEZ. IV, 121. [Gîngăniile] produc o mîncărime destul de simțită pe obraz, pe vîrful nasului, pe sfîrcurile urechilor. SADOVEANU, O. VIII, 180. Bătrînul, chinuit de un fel de mîncărime a pielei, adormea greu. CAMIL PETRESCU, O. III, 159. cf. ENC. AGR. D-o fi năjit, să potolească: Dorul, Mîncărimea, Usturimea. PĂSCULESCU, L. P. 115. ◊ E x p r. A avea mîncărime de (sau la) limbă (sau, rar, de cuvînt) = a simți nevoia de a vorbi; a fi vorbăreț, palavragiu, limbut. Avea, biet, mîncărime de limbă, dară îi era frică de cap, ca să dea pe față taina. ISPIRESCU, U. 112. Sora împăratului. . . simțea o mîncărime de cuvînt în vîrful limbii. DELAVRANCEA, S. 93. Pe fețele, în ochii unora, începu să se arete puterea vinului. Și aceștia începură să aibe deodată o mare mîncărime de limbă. AGÎRBICEANU, L. T. 273, cf. ZANNE, P. II, 226. A avea mîncărime la degete = a fura. I. CR. IV, 243. ♦ (Regional, determinat prin „de inimă”) Mîncătură (de inimă), v. m î n c ă t u r ă (9). Floarea de bujor se dă copilului bolnav de mîncătură sau mîncărime de inimă. PAMFILE, DUȘM. 165. ♦ F i g. (Glumeț) Dorință foarte mare, tentație de a face un anumit lucru, neastîmpăr. Cf. COSTINESCU. Se vede că [turcii] aveau mîncărime de bătaie. ISPIRESCU, ap. TDRG. Conserva însă ura nestinsă cătră gubern și o mîncărime nedumerită de a face necurmat opozițiune cu orice preț. BARIȚIU, P. A. I, 597. Pare-se că iubește numai fiindcă are mîncărime sentimentală. CAMIL PETRESCU T. II, 217. - Pl.: mîncărimi. – Mîncare + suf. -ime.

Sursă: DEX online sub licență GNU GPL

Alte articole interesante...

1. [DEX '09] MUSCHETON, muschetoane, s. n. Veche armă de foc de calibru mai mare […]
1. [DEX '09] MUSCHETĂRIE, muschetării, s. f. (Rar) Mulțime de muschete, totalitatea muschetelor. – Muschetă […]
1. [DLRLC] MUSCHICESC, -EASCĂ adj. v. moschicesc. 2. [Scriban] muschicésc, V. mo-. 3. [DEX '09] […]
1. [MDA2] moschicesc, ~ească a [At: (a. 1588) CUV D. BĂTR. I, 195/19 / V: […]
1. [MDA2] muschici1 vtr [At: BELDIMAN, E 38/33 / Pzi: ~cesc / E: cf muschicesc] […]
1. [MDN '00] MUSCI- elem. „mușchi vegetal”. (< fr. musci-, cf. lat. muscus) 2. [DETS] […]
1. [MDA2] muscicapidă sf [At: DLR / Pl: ~de / E: fr muscicapidés] 1 (Lpl) […]
1. [MDN '00] MUSCICOL, -Ă adj. (despre organisme) care trăiește pe mușchi. (< fr. muscicole) […]
Copyright 2026 © Explicativ.ro