1. [MDA2] muștuc sn vz muștiuc
2. [DEX '09] MUȘTIUC, muștiucuri, s. n. 1. Piesă detașabilă (de ebonită, de os sau de metal) la instrumentele muzicale de suflat, prin care se suflă. 2. Capătul metalic cu care se termină un furtun și care servește la concentrarea și dirijarea jetului de lichid. 3. Piesă de metal sau de lemn căptușită cu tablă și montată la capătul de presare al preselor folosite la fasonarea cărămizilor, a țiglelor etc. – Din germ. Mundstück.
3. [MDA2] moștic sn vz muștiuc
4. [MDA2] moșticăl sn vz muștiuc
5. [MDA2] mușlic2 sn vz muștiuc
6. [MDA2] mușlică sf vz muștiuc
7. [MDA2] muștic sn vz muștiuc
8. [MDA2] mușticăl sn vz muștiuc
9. [MDA2] mușticlu sn vz muștiuc
10. [MDA2] muștiuc sn [At: DDRF / V: moșticăl, ~șlic, ~șlică sf ~șulic, ~șulică sf (reg) moștic, ~tic, ~icăl, ~ticlu, ~tric, ~tuc / Pl: ~uri / E: ger Mundstück] 1 Piesă detașabilă, de metal, de os, de lemn etc., la instrumentele muzicale de suflat, care se ține între buze și prin care se suflă în instrumentul respectiv. 2 (Pex; arg) Gură. 3 (Îe) A lua cuiva ~ul A lovi pe cineva peste gură. 4 (Ban; pan) Imamea a ciubucului Si: țigaret. 5 Piesă metalică, de bronz sau de alamă, cu care se termină un furtun de stropit și care concentrează și dirijează jetul de lichid. 6 Piesă de metal sau de lemn montată la capătul de presare al pieselor și folosită la fasonarea cărămizilor, a țiglelor etc. 7 (Reg) Zăbală.
11. [MDA2] muștric sn vz muștiuc
12. [MDA2] mușulic sn vz muștiuc
13. [DLRLC] MUȘTIUC, muștiucuri, s. n. 1. Piesă (de ebonit, de os sau de metal) la instrumentele muzicale de suflat, prin care se suflă. ♦ Imameaua ciubucului. 2. Capătul metalic cu care se termină un furtun de stropit și care servește la concentrarea și dirijarea vinei de lichid. 3. Piesă de oțel sau de lemn căptușit cu tablă, fixată la capătul presei de cărămidă, folosită la fasonarea materialului din care se taie cărămizile sau țiglele.
14. [DN] MUȘTIUC s.n. 1. Capătul unor instrumente muzicale de suflat, prin care se suflă; ambușură. 2. Capătul metalic cu care se termină un furtun. 3. Piesă de oțel sau de lemn căptușit cu tablă, cu care se fasonează cărămizile sau țiglele. [< germ. Mundstück].
15. [MDN '00] MUȘTIUC s. n. 1. capătul unor instrumente muzicale de suflat, prin care se suflă; ambușură. 2. capătul metalic cu care se termină un furtun. 3. piesă de oțel sau de lemn căptușit cu tablă, cu care se fasonează cărămizile sau țiglele. (< germ. Mundstück)
16. [Șăineanu, ed. VI] muștiuc n. zăbală. [Cf. mușca].
17. [Scriban] muștĭúc n., pl. urĭ (rus. muštúk și mundštúk, d. germ. mundstück, compus d. mund, gură, și stück, bucată, pĭesă). Zăbală. Bucata trîmbițeĭ în care sufli și care e mobilă. Imameaŭa cĭubuculuĭ.
18. [DOOM 3] muștiuc (desp. -tiuc) s. n., pl. muștiucuri
19. [DOOM 2] muștiuc (-tiuc) s. n., pl. muștiucuri
20. [MDO] muștiuc
21. [DER] muștuc (-curi), s. n. – 1. Ambușură. – 2. (Arg.) Gură. – Var. muștiuc. Germ. Mundstück (Tiktin; Candrea), cf. pol. musztuk, rus. mundštuk (Vasmer, II, 173).
22. [DTM] muștiuc (< germ. Mundstück), parte a unor instrumente* de suflat, care se fixează (prin apăsare) de buze (în cazul instrumentelor de suflat din alamă), ori se ține în gură (în cazul clarinetului* și al saxofonului*). Prin m. se introduce coloana de aer în instr.
23. [Argou] muștiuc, muștiucuri s. n. gură.
24. [DLR] MUȘTUC s. n. v. muștiuc.
25. [DLR] MUȘTIUC s. n. 1. Piesă detașabilă (de metal, de os, de lemn etc.) la instrumentele muzicale de suflat, care se ține între buze și prin care se suflă în instrumentul respectiv. El rămase încremenit, cu ochii țintă la general, cu muștiucu la gură. SANDU-ALDEA, U. P. 235. Scotea un fluier lung, de aramă, și spunea spre mama . . . : – Adă, Rozalie, o ulcică de borș acru, să-i ud măduva și muștucul ! CAMILAR, C. P. 140. Clanăretu are numai pleoape și un muștiuc. H I 240, cf. com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. ◊ P. e x t. (Argotic) Gură. Arde-l la muștiuc. GR. S. VII, 120. Te lovesc peste muștuc de-ți sar măselele. COMAN, GL. ◊ E x p r. A lua cuiva muștiucul = a lovi pe cineva peste gură. Cf. MAT. DIALECT. I, 231. ♦ P. a n a l. (Ban.) Imameaua ciubucului (CADE, SCRIBAN, D.) ; tigaret (ALR I 1 541/9, 24, 28, 30, 45, 51, 56, 77, 79, 87). 2. Piesă metalică (de bronz sau de alamă) cu care se termină un furtun de stropit și care concentrează și dirijează jetul de lichid. Cf. LTR2. 3. Piesă de metal sau de lemn montată la capătul de presare al preselor și folosită la fasonarea cărămizilor, a țiglelor etc. Muștiucul pentru cărămizi cu goluri al preselor cu vid e mai scurt . . . și nu e echipat cu dispozitive de ungere. LTR2. 4. (Regional) Zăbală. Cf. DDRF, ALEXI, W. Căchițele cuprind: zăbalele sau muștiucul. PAMFILE, I. C. 49, cf. ȘĂINEANU, D. U., ALR I 1 126/508 614, 690, 790, 840, 900, 954. – Pl.: muștiucuri. - Și: muștuc, (regional muștic (ALR I 1 541/56), mușticlu (ib. 1 541/S 24, 87), mușticăl (GR. S. VII, 120), muștríc (ALR I 1 541/51), mușlic (ib. 1 541/28) s. n. mușlică (ib. 1 541/30, 45, 77, 79) s. f. mușulic (VICIU, S. GL.) s. n., mușulică (ALR I 1 541/75 s. f., moștIc (GR. S. VII, 120), moșticăl (ALR 1 541/18, 218) s. n. – Din germ. Mundstück.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL