1. [DEX '09] MILOGIRE, milogiri, s. f. (Rar) Acțiunea de a se milogi și rezultatul ei; lamentare, tânguire. – V. milogi.
2. [MDA2] milogire sf [At: POLIZU / Pl: ~ri / E: milogi] (Rar) 1 Milogeală (2). 2 (Pex) Lamentare. 3 Schilodire.
3. [DEX '09] MILOGI, milogesc, vb. IV. Refl. A cere de pomană; a cerși. ♦ A se ruga de cineva cu stăruință, înjositor, pentru a obține ceva. – Din milog.
4. [MDA2] milogi vrt [At: PANN, P. V. III, 1421/19 / Pzi: ~gesc / E: milog] 1 A cerși. 2-5 (Pex; dep) vrt A (se) ruga cu stăruință (și cu glas plângător).
5. [DLRLC] MILOGI, milogesc, vb. IV. Refl. A se ruga de cineva cu stăruință spre a obține ceva; a cere de pomană, a cerși. [Țăranii] sînt siliți să cerșească pur și simplu.. să se milogească pentru porumb. REBREANU, R. I 223. O fetiță, c-un paneraș de flori, se tot milogește pe lîngă noi, c-un aer de sfîșietoare mizerie. VLAHUȚĂ, O. A. 442. Cînd vedea drumeț... lăsa baba covrigul din gură, întindea dreapta și se milogea tînguios numai din vîrful limbii. CARAGIALE, O. III 51. ◊ Tranz. (Neobișnuit) Milogea sprijinul unui om și pe omul acela nu-l socotea vrednic de stimă. C. PETRESCU, C. V. 62.
6. [Șăineanu, ed. VI] milogì v. 1. a cere de milă; 2. fig. a implora cu fățărnicie: veni milogindu-se la muma voinicului ISP.
7. [Scriban] milogésc (mă) v. refl. (d. milog saŭ d. sîrb. milolagati, a linguși, a minți fin). Cerșesc, cer de pomană. Fig. Implor prea umil: i se milogea pentru fiu eĭ.
8. [DOOM 3] milogire (rar) s. f., g.-d. art. milogirii; pl. milogiri
9. [DOOM 2] milogire (rar) s. f., g.-d. art. milogirii; pl. milogiri
10. [DOOM 3] milogi (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă milogesc, 3 sg. se milogește, imperf. 1 sg. mă milogeam; conj. prez. 1 sg. să mă milogesc, 3 să se milogească; imper. 2 sg. afirm. milogește-te; ger. milogindu-mă
11. [DOOM 2] !milogi (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se milogește, imperf. 3 sg. se milogea; conj. prez. 3 să se milogească
12. [DGS] milogi vb. IV. refl. (despre oameni) a cere, a cerși, <pop.> a prosti2, <reg.> a coldui, a colduși, a stârci, <înv.> a se calici, a cerșetori, <arg.> a mangli. Mulți săraci se milogesc.
13. [DLR] MILOGÍRE s. f. (Rar) 1. Acțiunea de a se m i l o g i (2); p. ext. plînset, lamentare, tînguire. Plîng harmonii la ferești, Milogiri de cimitire. BACOVIA, O. 94. 2. Mutilare, schilodire. Cf. m i l o g. Cf. POLIZU. - Pl.: milogiri. – V. milogi.
14. [DLR] MILOGÍ vb. IV. Refl. 1. A cere de pomană; a cerși. Merse Frigura îndată în cerșetoare schimbată. . . La ciobanul ce-l văzuse, Fără să se milogească. PANN, P. V. III, 1431/19, cf. POLIZU. Întindea dreapta și se milogea tînguios. CARAGIALE, O. II, 244. O fetiță c-un paneraș de flori se tot milogește . . . c-un aer de sfîșietoare mizerie. VLAHUȚĂ, O. A. 442. ◊ T r a n z. (Rar) De n-ar fi ologul ca să cînte . . . și să-ți milogească mămăliga. . . DELAVRANCEA, ap. CADE. 2. P. e x t. A cere ceva înjosindu-se, a se ruga cu stăruință (și cu glas plîngător). Zmeul. . . veni milogindu-se la muma voinicului. ISPIRESCU, L. 123, cf. 338. Să se milogească pentru porumb. REBREANU, R. I, 223, cf. id. NUV. 175. Te milogești nițel și te miluie neamurile cu leafă de la stat. STANCU, D. 291, cf. id. R. A. IV, 83. ◊ T r a n z. (Rar) Milogea sprijinul unui om și pe omul acela nu-l socotea vrednic de stimă. C. PETRESCU, C. V. 62. - Prez. ind.: milogesc. – V. milog.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL