1. [DEX '09] JURĂMÂNT, jurăminte, s. n. 1. Afirmare, promisiune, făgăduială solemnă făcută de o persoană (adesea printr-o anumită formulă în care este invocată divinitatea) de a spune adevărul în legătură cu anumite fapte; jur3. 2. Angajament solemn, exprimat de obicei printr-o anumită formulă, prin care cineva se obligă să-și facă datoria (față de popor, de stat etc.). 3. Promisiune, făgăduială fermă de a face ceva. – Lat. juramentum.
2. [MDA2] jurământ sn [At: CORESI, EV. 548/18 / V: giu~ / Pl: ~minte, (înv) ~e, ~mente, ~minți[1] / E: ml juramentum] 1 Afirmare, promisiune solemnă, adesea prin invocarea divinității, de a spune adevărul în legătură cu anumite fapte. 2 (Spc; îe) A-i da cuiva ~ A da cuiva dreptul de a se jura. 3 (Îs) Sub prestare de ~ Declarație întărită prin jurământ (1). 4 Angajament solemn, exprimat printr-o anumită formulă, prin care cineva se obligă să-și facă datoria față de popor, de stat etc. 5 (Îe) A depune ~ul A se angaja în mod solemn în fața unei autorități de a îndeplini cu fidelitate funcția acordată. 6 (Pgn) Promisiune fermă de a face ceva. 7 (Pop) Blestem.
3. [Șăineanu, ed. VI] jurământ n. afirmațiune sau promisiune solemnă, luând de martur pe D-zeu, cele sfinte sau propria-i onoare: a face, a depune jurământ. [Lat. JURAMENTUM].
4. [MDA2] giurământ sn vz jurământ
5. [CADE] JURĂMÎNT, †GIURAMÎNT (pl. -minte) sn. Afirmațiune sau făgăduială făcută luînd ca martur pe Dumnezeu, cele sfinte sau ceea ce are cineva mai scump, ceea ce venerează mai mult: a da, a deferi, a depune ⁓; a face (un) V; a-și călca ⁓ul; ⁓ strîmb; de jurămînt să fugi, măcar de vei vrea să juri și drept (PRV.-MB.) [lat. juramentum].
6. [DLRLC] JURĂMÎNT, jurăminte, s. n. Afirmare, făgăduială solemnă, făcută adesea printr-o anumită formulă; legămînt. Nici nu poate da de știre, fiind legat cu jurămînt. SADOVEANU, F. J. 216. Na! așa trebuie să pățească cine calcă jurămîntul. CREANGĂ, P. 278. Jurămînt îți fac din suflet. CONACHI, P. 102.
7. [Scriban] jurămînt n., pl. inte și (vechĭ) urĭ (lat. juramentum, it. giuramento, pv. jurament, fr. juremeut, sp. pg. juramento). Afirmațiune saŭ promisiune solemnă pin care-l ĭeĭ martur pe Dumnezeŭ, cele sfinte, onoarea orĭ altceva: a face, a depune jurămînt.
8. [DOOM 3] jurământ s. n., pl. jurăminte
9. [DOOM 2] jurământ s. n., pl. jurăminte
10. [DFS] jurământ, sau autoimprecație-legământ. Caracteristica lexico-gramaticală a j. este că autoimprecația se exprimă într-o principală însoțită totdeauna (efectiv, prin subînțelegere ori chiar elipsă) de o subordonată condițională, menită să exprime circumstanța care motivează j. Este ilustrativ exemplul oferit de Racine (jurământul unui captiv din Babilon, de a nu uita niciodată Ierusalimul) (I): „Cum vom cânta cântare Domnului pe pământ străin? Dacă te voi uita, Jèrusalime, să mi se usuce mâna; limba să mi se usuce în gură, dacă nu-mi voi mai aduce aminte de tine.” În vorbirea comună se folosesc și formule de jurământ vulgare, ironizate de Caragiale („Să n-am parte de Zoițica” ș.a.).
11. [DGS] jurământ s.n. 1 (de obicei constr. cu vb. „a ține”, „a respecta”, „a călca”) legământ, <înv. și reg.> făgădaș, făgădeț, juruință, <reg.> jur3, <înv.> făgăduință, jurare. S-a supărat pe el pentru că nu și-a ținut jurământul. 2 (jur.; în legislațiile care admit jurământul ca mijloc de probă) jurământ fals = jurământ mincinos = sperjur, <înv.> sperjurare, <grec.; înv.> epiorchie. O persoană este pedepsită de lege pentru jurământ fals.
12. [CECC] Jurămîntul lui Hannibal – jurămînt de ură veșnică împotriva romanilor, pe care Hannibal, silit de tatăl său Hamilcar, l-a depus în fața altarului, la vîrsta de 9 ani. Desemnează o obligație sfîntă ce nu trebuie uitată toată viața. „Și jură feciorul astfel/ Cum jurat-a Hannibal/” (H. Heine, poemul Atta Troll, cap. X). IST.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL