1. [DEX '09] ÎNVIORAT, -Ă, înviorați, -te, adj. Care a devenit vioi; însuflețit, îmbărbătat. [Pr.: -vi-o-] – V. înviora.
2. [MDA2] înviorat2, ~ă a [At: SLAVICI, N. II, 292 / P: ~vi-o~ / Pl: ~ați, ~e / E: înviora] 1 Căruia i s-a dat viață Si: (Mol) învioșat2 (1). 2 Care a prins viață Si: (Mol) învioșat2. 3 Care a devenit mai vioi Si: (Mol) învioșat2 (3). 4 Trezit din amorțeală Si: (Mol) învioșat2 (4). 5-6 Care (și-a revenit sau) a fost făcut să-și revină în simțiri. 7 (Fig) însuflețit. 8 Înveselit. 9 Îmbărbătat. 10 Întremat după o boală.
3. [MDA2] înviorat1 sn [At: DA ms / P: ~vi-o~ / Pl: ~uri / E: înviora] 1-7 Înviorare (1-7). 8 Înveselire. 9 Îmbărbătare. 10 Împrospătare. 11 (Ccr) Putere.
4. [DLRLC] ÎNVIORAT, -Ă, înviorați, -te, adj. Devenit vioi, însuflețit, înveselit, îmbărbătat. Așa? făcu Iuga mai înviorat. REBREANU, R. I 19. Cînd i-am vorbit, privirea ei Zîmbea înviorată. COȘBUC, P. II 267. Bun lucru ar fi, întîmpină el, înviorat. SLAVICI, O. I 353. – Pronunțat: -vi-o-.
5. [DEX '09] ÎNVIORA, înviorez, vb. I. Tranz. și refl. A (se) face (mai) vioi; a (se) trezi din amorțeală; a (se) dezmorți, a reveni sau a face să-și revină în simțiri; p. ext. a (se) însufleți, a (se) înveseli; a (se) îmbărbăta. [Pr.: -vi-o-] – Et. nec.
6. [MDA2] înviora [At: PISCUPESCU, O. 182/3 / V: (reg) înghi~, (nob; cscj) ~ri / Pzi: ~rez / E: nct] 1-2 vtr (A da sau) a prinde viață Si: (reg) a (se) învioșa (1-2). 3-6 vtr A (se) face (mai) vioi. 7-8 vta A (se) trezi din amorțeală Si: a (se) dezmorți. 9-10 vtr (A face pe cineva să-și revină sau) a-și reveni în simțiri. 11-12 vtr (Fig) A (se) însufleți. 13-14 vtr A (se) înveseli. 15-16 vtr A (se) îmbărbăta. 17 vr A se întrema după o boală.
7. [MDA2] înviori v vz înviora
8. [DLRLC] ÎNVIORA, înviorez, vb. I. Tranz. A face să fie, să devină vioi; a trezi, a scoate din amorțeală, a da iarăși viață, a dezmorți; p. ext. a însufleți, a înveseli, a îmbărbăta. Suflu peste flori să mi le înviorez. SAHIA, N. 25. Un copil, doi, te mai înviorează, ai pentru ce trăi. DELAVRANCEA, la TDRG. Cum te-nviorează, cum te-nalță și te umple de încredere simpla atingere c-un suflet mare! VLAHUȚĂ, O. A. 488. ◊ Absol. Strașnică toamnă! Înviorează, călește puteri ostenite. TOMA, C. V. 396. ◊ Refl. După ce mîncară... se înviorară cu o cupă de vin. SADOVEANU, O. VII 77. ◊ Intranz. (Rar) Cînd văzu pe fiul său... i se păru a înviora olecuță. ISPIRESCU, L. 126. ♦ Refl. Fig. A se anima. Se înviorează curtea de oameni și de mișcare și de zgomot. REBREANU, R. II 49. – Pronunțat: -vi-o-.
9. [Șăineanu, ed. VI] înviorà v. a (se) însufleți, a căpăta vieață: obrajii i se înviorară. [Dela un primitiv viura = lat. *VIVULARE, tras din vivere (v. învia)].
10. [Scriban] învioréz v. tr. (d. vioarî 1). Redaŭ vigoare, întăresc: ceaĭu ĭ-a maĭ înviorat. Fig. Însuflețesc, bucur: vestea bună l-a înviorat. V. refl. Recapăt vigoare: spălîndu-se cu apă rece, s’a înviorat. Fig. Mă bucur: s’a înviorat auzind vestea asta.
11. [DOOM 3] înviora (a ~) (desp. -vi-o-) vb., ind. prez. 1 sg. înviorez, 3 înviorează; conj. prez. 1 sg. să înviorez, 3 să învioreze
12. [DOOM 2] înviora (a ~) (-vi-o-) vb., ind. prez. 3 înviorează
13. [DER] înviora (înviorez, înviorat), vb. – A face mai vioi, a dezmorți, a însufleți. De la viu, prin intermediul unui pl. ipotetic *viuri, ca în paralelismul fumuri › înfumura, gînduri › îngîndura. Pentru prezența acestui pl. ipotetic, cf. cărturar, înfășura, înhăinura. În general se admite ca etimon un lat. *invῑvŭlāre (Pușcariu, Conv., lit., XXXIX, 325; Drăganu, Dacor., II, 617; Pușcariu 903; DAR), ipoteză ce nu pare convingătoare. Pușcariu, Dacor., IV, 704 și DAR sugerează de asemenea un lat. *invibrāre, tot inacceptabil. – Der. înviorător, adj. (care înviorează, răcoritor). Cf. vioară, învioșa.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL