1. [DEX '09] ÎNVINUIRE, învinuiri, s. f. Acțiunea de a (se) învinui și rezultatul ei; învinovățire, acuzare, acuzație, inculpare. ♦ Vină; culpă. – V. învinui.
2. [MDA2] învinuire sf [At: GHEREA, ST. CR. II, 58 / Pl: ~ri / E: învinui] 1-4 Învinovățire (1-4). 5 (Jur; spc) Acuzare a unei persoane în fața unei instanțe judecătorești Si: inculpare. 6 Căutare a unei pricini de reproș cuiva Si: învinuit1 (5). 7 Suspectare a cuiva de ceva Si: învinuit1 (6). 8 (Ccr) Culpă.
3. [DLRLC] ÎNVINUIRE, învinuiri, s. f. Acțiunea de a învinui și rezultatul ei; învinovățire, acuzare, acuzație. Învinuire calomnioasă. ▭ Se apără îndurerat... de învinuirea că nu s-a arătat destul de simțitor. C. PETRESCU, A. R. 34.
4. [DEX '09] ÎNVINUI, învinuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) considera vinovat; a (se) învinovăți; a (se) acuza. ♦ Tranz. Spec. A acuza pe cineva în fața unei instanțe judecătorești; a inculpa. – În + vină + suf. -ui.
5. [MDA2] învinui [At: VARLAAM, C. 68/1 / V: (înv) vinui / Pzi: ~esc / E: în- + vină + -ui] 1-4 vtr A (se) învinovăți (1-4). 5 vt (Spc) A acuza pe cineva în fața unei instanțe judecătorești Si: a inculpa. 6 vt (Fig; înv) A săvârși. 7 vt (Înv) A căuta pricină de reproș cuiva. 8 vt (Reg) A suspecta pe cineva de ceva.
6. [DLRLC] ÎNVINUI, învinuiesc, vb. IV. Tranz. A învinovăți, a acuza. De-ar fi fost acasă și s-ar fi întîmplat ceva în sat, numai pe dînsul l-ar fi învinuit boierii de toate. REBREANU, R. II 58.
7. [Șăineanu, ed. VI] învinuì v. a arunca vină asupra cuiva.
8. [Scriban] învinuĭésc v. tr. (d. vină). Maĭ rar. Acuz, învinovățesc. – Vechĭ vinuĭésc.
9. [DOOM 3] învinuire s. f., g.-d. art. învinuirii; pl. învinuiri
10. [DOOM 2] învinuire s. f., g.-d. art. învinuirii; pl. învinuiri
11. [DOOM 3] învinui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învinuiesc, 3 sg. învinuiește, imperf. 1 învinuiam; conj. prez. 1 sg. să învinuiesc, 3 să învinuiască
12. [DOOM 2] învinui (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învinuiesc, imperf. 3 sg. învinuia; conj. prez. 3 să învinuiască
13. [MDO] învinui (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învinuiesc, conj. învinuiască)
14. [IVO-III] învinuesc.
15. [DE] ÎNVINUÍRE (< învinui) s. f. (Dr.) Activitate procesuală având drept scop să stabilească faptul că o persoană a săvârșit o infracțiune, să o trimită în judecată penală și să susțină vinovăția ei în fața organului de jurisdicție. ◊ Punerea sub î. = act prin care organul de urmărire penală dispune tragerea la răspundere penală a unei persoane, îi face cunoscută învinuirea și ia act de obiecțiile ei.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL