1. [DEX '09] DUMICA, dumic, vb. I. Tranz. (Pop.) 1. A sfărâma, a rupe, a tăia în bucățele, a fărâmița un aliment; (în special) a mesteca în gură un aliment. 2. A tăia pe cineva în bucăți; a ciopârți; p. ext. a distruge, a nimici. [Prez. ind. acc. și: dumic] – Probabil lat. *demicare (< mica „bucățică, fărâmitură”).
2. [MDA2] dumica [At: BIBLIA (1688), 693 2/41 / V: (reg) dăm~, (reg) dămni~, (îrg) dem~, (îrg) dim~, (reg) dumeca, (reg) dumni~ / Pzi: dumic (A și: dumic) / E: ml *demicare] 1 vt A rupe în bucăți un aliment. 2 vt A mânca mestecând încet Si: a savura. 3 vt (Pan) A fărâmița. 4 (Pan) A măcina. 5 vr A se fărâmița. 6 (Îvp) A omorî pe cineva tăindu-l în bucăți Si: a ciopărți[1]. 7-8 vtr (Îrg) A (se) răni. 9-10 vtr (Îrg) A (se) zdrobi. 11 vt (Îrg) A omorî pe câmpul de luptă Si: a nimici.
3. [CADE] DUMICA, † DEMICA, † DIMICA (-ic) I. vb. tr. 1 A tăia în bucăți mărunte, a fărămîța: carnea au dumicat-o mărunțel (SB.); Ⓕ: pe această arșiță mare au dumicat el toată oastea (SB.) ¶ 2 🍽 În spec. A tăia bucățele de pîine, de mămăligă, de brînză, etc. în lapte sau în alt aliment lichid. II. vb. refl. A se fărîmița, a se îmbucăți: moșiile s’au dumicat pe mulțimea gurilor (VLAH.) [lat. de-mīcare].
4. [DLRLC] DUMICA, dumic, vb. I. Tranz. 1. (De obicei cu privire la un aliment) A rupe, a tăia în bucăți mici; a fărîmița. În acel blid se turnă zară-n care se dumică mămăligă. RETEGANUL, P. I 65. S-au apucat s-o dumice mărunțel; unul ținea slănina în mîni, iar celalalt tot tăia cu un cuțit bucățele dintr-însa. SBIERA, P. 270. 2. A tăia pe cineva în bucăți; a ciopîrți, p. ext. a distruge, a nimici. Cum amerința numai cu săbiile, pe loc sta și oștile neclintite pînă ce venea ei la dînsele și le dumica toate, ca cum dumici niște curechi. SBIERA, P. 120. ◊ Refl. reciproc. Amîndouă taberile erau acuma gata a începe război între dînsele și a se dumica una pe alta. BĂLCESCU, O. II 270. – Prez. ind. accentuat și: dumic. – Variantă: (regional) îndumica (ANT. LIT. POP. I 150) vb. I.
5. [Șăineanu, ed. VI] dumicà v. 1. a fărăma în bucăți; 2. se zice în special de pâinea sau de mămăliga fărâmată în lapte. [Vechiu-rom. demica = lat. *DEMICARE (din MICA, fărâmă)].
6. [MDA2] dămica v vz dumica
7. [MDA2] dămnica v vz dumica
8. [MDA2] demica v vz dumica
9. [MDA2] demnica v vz dumica
10. [MDA2] dimica v vz dumica
11. [MDA2] dimnica v vz dumica
12. [MDA2] dumeca v vz dumica
13. [MDA2] dumnica v vz dumica
14. [CADE] DIMICA 👉 DUMICA.
15. [CADE] DUMICAT, † DEMICAT, † DIMICAT I. adj. p. DUMICA...: în unele localități se mănîncă terciul cu felii de brînză dumicate în el (MAN.). II. sm. Îmbucătură, bucată din ceva (pîine, mămăligă) cît se bagă dintr’odată în gură: îmbucă cîțiva dumicați de mămăligă (JIP.); ~ul să ți-l faci cît îți începe în gură (ZNN.). III. sbst. 🍽 Mîncare făcută din bucăți de pîine fierte în apă sau, mai rar, în vin (PĂC.).
16. [DLRLC] ÎNDUMICA vb. I v. dumica.
17. [Scriban] dimíc V. dumic.
18. [Scriban] dumíc și (vechĭ) démic și dímic, -á v. tr. (lat. de-míco, -áre, d. mica, fărmătură, ca fr. émietter, a fărămița, d. mie, mez de pîne, miette, fărămătură, tot d. lat. mica. D. rom. vine cen. slovac. demikát, ung. domika, supă de brînză. V. ni-mica, răz-dumic, z-drumic). Vechĭ. Prefac în bucățĭ, sfîrtic (o ființă, ca cum aș vrea s’o mănînc de furie). Azĭ. Bucățesc (pînea, mîncarea) ca s’o mănînc.
19. [DOOM 3] !dumica (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. dumic, 2 sg. dumici, 3 dumică; conj. prez. 1 sg. să dumic, 3 să dumice
20. [DOOM 2] dumica (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 dumică/dumică
21. [IVO-III] dumic.
22. [DER] dumica (-c, -at), vb. – A sfărîma, a fărîmița, a tăia în bucățele. – Mr. dińic, dińicari. Lat. *dēmῑcāre, de la mῑca „bucățică”, cf. mică (Pușcariu 499; Candrea-Dens., 1095; REW 2551; Rosetti, I, 166, care greșește propunînd lat. demicāre „a lupta”). Rezultatul normal, demicāre sau dimicare (atestat în sec. XVII) a fost disimilat. Cf. formația paralelă din fr. émittier < mie < lat. mica. După Cihac, II, 94, din slov., ceh. demikát, mag. domika „terci”; este însă mai probabil ca aceste cuvinte să provină din rom. (cf. Scriban). – Der. dumicat, s. m. (fărîmă; îmbucătură).
23. [DRAM 2015] demica, demnic, (demnica), vb. tranz. – (reg.) 1. A rupe în bucăți. 2. A distruge, a nimici. – Lat. *demicare, de la mica „bucățică”; var. a lui dumica, cu aceeași etim. (MDA).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL