1. [DEX '09] ÎNCUVIINȚA, încuviințez, vb. I. Intranz. A fi de acord. ♦ Tranz. A consimți, a permite. [Pr.: -vi-in-] – În + cuviință.
2. [MDA2] încuviința [At: I. NEGRUZZI, S. II, 150 / Pzi: ~țez / E: în- + cuviință] 1 vi A fi de acord. 2 vt A permite. 3 vt (Rar) A acorda cuiva un avantaj cerut.
3. [CADE] ÎNCUVIINȚA (-țez) vb. tr. A da voie, a-și da consimțămîntul, a aproba: a încuviințat fetei sale... să se primbe cu el prin grădina de lîngă curte (SB.) [cuviință].
4. [DEX '98] ÎNCUVIINȚA, încuviințez, vb. I. Intranz. A fi de acord. ♦ Tranz. A consimți, a permite. – În + cuviință.
5. [DLRLC] ÎNCUVIINȚA, încuviințez, vb. I. Intranz. A aproba; a fi de acord. Dă-le drumul să intre! încuviința nașul. PAS, Z. I 176. Atunci e bine, încuviință franțuzul. SADOVEANU, Z. C. 8. Adevărat, încuviință vecinul din dreapta. C. PETRESCU, C. V. 115. ♦ Tranz. (Construit cu dativul) A îngădui, a permite; a-și da consimțămîntul. Au încuviințat fetei sale celei mai mari să se primble cu el. SBIERA, P. 89.
6. [Șăineanu, ed. VI] încuviințà v. a aproba. [V. cuviință].
7. [Scriban] încuviințéz v. tr. (d. cuviință). Aprob, admit, permit: împăratu a încuviințat ca oastea să se odihnească treĭ zile.
8. [DOOM 3] încuviința (a ~) (desp. -vi-in-) vb., ind. prez. 1 sg. încuviințez, 3 încuviințează; conj. prez. 1 sg. să încuviințez, 3 să încuviințeze
9. [DOOM 2] încuviința (a ~) (-vi-in-) vb., ind. prez. 3 încuviințează
10. [MDO] încuviința
11. [IVO-III] încuviințez.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL