1. [DEX '09] ÎNCURCA, încurc, vb. I. I. Tranz. 1. A încâlci fire, ață etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca ușor. ♦ (Pop.) A călca în picioare fânețele, semănăturile. 2. A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuna o urmărire, pentru a-și pierde urma. ♦ Refl. și tranz. A (se) rătăci. II. 1. Tranz. A stingheri pe cineva la mers, a îngreuna mersul cuiva. ♦ Refl. A se împiedica din mers. ♦ A opri de la o acțiune, a stânjeni. ◊ Expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur. (Refl.; fam.) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoții etc.). ◊ Compus: încurcă-lume s. m. și f. = (fam.) om care încurcă pe alții, care nu este bun de nimic. 2. Tranz. și refl. A face (pe cineva) să-și piardă sau a-și pierde firul ideilor; a (se) zăpăci. ◊ Expr. (Se) încurcă lucrurile = (se) creează o situație complicată, confuză. (Tranz.) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul. (Tranz.) A o încurca = a crea (intenționat) o situație confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ceea ce spune; a nu mai putea ieși dintr-o situație dificilă. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) prinde în mreje. ♦ Refl. A se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieși (decât cu greutate). 4. Refl. Fig. A pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri) Refl. (Fam.) A avea relații extraconjugale cu cineva. – Probabil lat. *incolicare (< colus „caier, fir”).
2. [MDA2] încurca [At: CORESI, EV. 327/28 / Pzi: încurc / E: pbl ml *incolicare] 1-2 vtr (D. fire, ață etc.) A (se) încâlci cu noduri care nu se pot descurca ușor. 3 vt (Pop) A călca în picioare fânețele, semănăturile. 4-5 vtr A (se) rătăci. 6 vt A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuna o urmărire. 7 vt A stingheri pe cineva la mers. 8 vr A se împiedica din mers. 9 vt A opri de la o acțiune. 10 vr (Îe) A i se ~ zilele cuiva sau a ~ lumea A fi inutil. 11 vt (Îae) A stânjeni pe cei din jur. 12 vr (Fam; îe) A i se ~ cuiva limba (în gură) A i se împletici limba din cauza beției, a unei emoții etc. 13 smi (Îc) ~că-lume Om care nu este bun de nimic și nu lasă nici pe alții să- și vadă de treburi. 14-15 vtr (A face pe cineva să-și piardă sau) a-și pierde firul ideilor Si: a (se) zăpăci. 16-17 vtr (Îe) Se ~că lucrurile sau ițele A (se) produce o situație complicată, confuză. 18 vt (Îe) A ~ vorba A vorbi confuz pentru a ascunde adevărul. 19 vt (Îae) A da răspunsuri evazive. 20 vt (Pop; îe) A o ~ A duce o viață chinuită. 21 vt (D. animale; îae) A trăi. 22 vt (Fam; îae) A avea necazuri, neplăceri. 23 vt (Îae) A crea intenționat o situație ambiguă, confuză. 24 vt (Îae) A face un lucru de mântuială. 25 vt (Îae) A nu fi clar în ceea ce spune. 26 vt (Îae) A intra într-o încurcătură. 27-28 vtr (Fig) A (se) prinde în mreje. 29 vr A se angaja într-o afacere din care nu se mai poate ieși decât cu greutate. 30 vr (Fig) A pierde vremea. 31 vr A întârzia pe la petreceri. 32 vt (înv) A unelti. 33 vr (Îe) Nu se ~că Nu se lasă. 34 vr (Îae) Nu glumește. 35 vr (Îae) Nu-și pierde vremea. 36 vr (Fig; îe) A i se ~ (cuiva) potecile A da de belea. 37 vt (Îe) A ~ cuvinte A îngăima cuvinte, a bolborosi din cauza uimirii. 38 vt (Îae) A minți.
3. [CADE] ÎNCURCA (-curc) vb. tr. și refl. 1 A (se) amesteca între ele fire, etc., astfel încît să nu se mai poată desface ușor: mi-a încurcat ața, sfoara; ghemul nu se desfășura nici nu se încurca (ISP.); Ⓕ ~ ițele, a produce o confuziune, o neorînduială în planurile cuiva: dracul, care n’avea altă treabă decît să încurce ițele în lume, își amestecă și astă dată codița (GN.) ¶ 2 A (se) amesteca într’o mulțime, într’o îngrămădire de lucruri, fără a o mai putea scoate ușor la capăt: își încurase vaca în carele domnești (DLVR.); te-ai încurat în socoteli, măi băiete (CRG.) ¶ 3 A (se) băga, a (se) vîrî, a (se) amesteca într’o afacere, etc.: ce te încurci în negoțul acesta numai cu atîția bani?, a (se) ~ în datorii; se încură în războaie în care e învins (NEGR.) ¶ 4 A se ~ cu o fată, cu o femeie, a avea relațiuni de dragoste, a trăi (căsătorit sau necăsătorit) cu o femeie: se încurase c’o femeie măritată și o despărțise de bărbat (D.-ZAMF.); el mă lasă de mă încurc cu o fată cheltuitoare (ALECS.) ¶ 5 A (se) produce o neorînduială, a face să nu mai fie simplu, limpede, lămurit: ~ o afacere, o chestiune, socotelile, vorba ¶ 6 A face să-și piarză firul ideilor, să nu știe ce să răspundă: pentru ce încurci și ametești pe băieți? (NEGR.); a o ~, a) a nu răspunde drept, a nu se exprima lămurit, pe înțelesul tuturor: o tot încurcă și ei (cărturarii) cum pot (ISP.); b) a lucra, a face ceva bine rău, cum poate: liturghia, cum, cum, o încurca el, dară cînd venea la citirea evangheliei, se slujea de asemenea tertipuri (ISP.); a se ~, a vorbi fără înțeles, a bîlbîi, a nu da răspunsuri drepte: se cam încurcase el la unele întrebări (VLAH.) ¶ 7 A sta în cale, a pune piedici, greutăți: decît să încurci numai așa lumea, mai bine să șezi de-o parte (CRG.) ¶ 8 A se împletici: i se încurcă limba (după prînz), a cam băut ¶ 9 A rămînea pe undeva, oprit de o afacere, de o petrecere, etc.: Moș Bodrîngă se încurcase nu știu pe unde în sara aceea (CRG.) ¶ 10 A și pierde vremea, a se codi, a nu lucra: bea, nu se încurcă; cînd vrea ceva, vrea, nu se încurcă (DLVR.): fata nu se încurca, ci torcea cîte un ciur plin de fuse (CRG.).
4. [DEX '98] ÎNCURCA, încurc, vb. I. I. Tranz. 1. A încâlci fire, ață etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca ușor. ♦ (Pop.) A călca în picioare fânețele, semănăturile. 2. A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuia o urmărire, pentru a-și pierde urma. ♦ Refl. și tranz. A (se) rătăci. II. 1. Tranz. A stingheri pe cineva la mers, a îngreuia mersul cuiva. ♦ Refl. A se împiedica din mers. ♦ A opri de la o acțiune, a stânjeni. ◊ Expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur. (Refl.; fam.) A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoții etc.). ◊ Compus: încurcă-lume s. m. invar. = om care încurcă pe alții, care nu este bun de nimic. 2. Tranz. și refl. A face (pe cineva) să-și piardă sau a-și pierde șirul ideilor; a (se) zăpăci. ◊ Expr. (Se) încurcă lucrurile = (se) creează o situație complicată, confuză. (Tranz.) A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul. (Tranz.) A o încurca = a crea (intenționat) o situație confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ce spune. 3. Tranz. și refl. Fig. A (se) prinde în mreje. ♦ Refl. A se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieși (decât cu greutate). 4. Refl. Fig. A pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri). – Probabil lat. *incolicare (< colus „caier, fir”).
5. [DLRLC] ÎNCURCA, încurc, vb. I. I. Tranz. 1. (Cu privire la fire, ață de cusut etc.) A amesteca fără voie astfel încît să nu se mai poată desface ușor; a încîlci. A încurcat ața. ◊ Expr. A (sau, refl., i se) încurca ițele (cuiva) v. iță. 2. (Cu privire la drumuri, cărări, urme etc.) A amesteca astfel încît să nu se mai poată desluși, a schimba mereu (direcția). Iepurele fricos și vulpea vicleană, cari, fiecare după firea sa, se silesc a-și minți gonacii și a încurca dîra lor printre tulpinile despuiete. ODOBESCU, S. III 41. Și le-ncurc cărările, Tot cu dezmierdările. TEODORESCU, P. P. 148. ◊ (Refl., în expr.) A i se încurca (cuiva) potecile = a i se înfunda, a o păți. 3. (Popular, cu privire la fînețe sau recolte) A călca în picioare, a strivi, a împrăștia. Florile Mi le-ai călcat... Livezi Verzi Mi-ai încurcat. TEODORESCU, P. P. 582. Să-mi calci tu locurile, Să-mi încurci fînețele. id. ib. 627. II. 1. Tranz. A stingheri la mers (pe cineva), a îngreuia mersul (cuiva). Urși, poteci ascunse, vulpi viclene N-au să mă-ncurce. BENIUC, A. R. 22. O luă repede spre port. Copiii cu pasul lor mărunt o încurcau. BART, E. 317. ♦ Refl. A se împiedica din mers; a se rătăci. S-au încurcat în niște găteje. SBIERA, P. 297. Și ne tot coborîm noi... cu mare greutate pe niște povîrnișuri primejdioase, și ne încurcăm printre ciritei de brad. CREANGĂ, A. 30. De e curcă, Ce se-ncurcă, La revărsatul zorilor, În calea vînătorilor? ODOBESCU, S. III 9. De măceși Se încurca, Mărăcini Îl înțepa. TEODORESCU, P. P. 508. 2. Tranz. A opri de la o acțiune, a stînjeni. Tu ai de lucru aici, dragă Costică, și eu n-am venit să te încurc. REBREANU, R. I 256. Au sărit cei lei de turci Care cum putea mai iute: Vin romînii spre redute, Și să stai să-i mai încurci? COȘBUC, P. II 49. ◊ Expr. A încurca locul (sau lumea, zilele etc.) = a stînjeni activitatea celor prezenți, a stingheri (pe cineva). Da de ce stați în picioare, măi creștini, și încurcați locul de nici nu mai poate să se miște lumea?... Așezați-vă la masă. REBREANU, R. I 193. Altfel nu-l mai luam după mine, ca să-mi încurce zilele. CREANGĂ, P. 216. De nu știi juca, Vremea n-o mai încurca! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 419. A fi încurcat în trebi = a fi ocupat peste măsură. E încurcat în trebi ce nu-l lasă a cultiva cunoștința locuitorilor. NEGRUZZI, S. I 69. 3. Tranz. A face (pe cineva) să-și piardă firul ideilor; a zăpăci, a ului, a ameți. N-ai grijă-n trei cuvinte pe Zay l-am încurcat. ALECSANDRI, T. II 137. Pentru ce încurci și amețești pe băieți? NEGRUZZI, S. I 9. ◊ Fig. Vestea aceasta încurcă mai rău limbile. Se încinse o gălăgie ca la circiumă. REBREANU, R. I 237. ◊ Expr. A o încurca = a amesteca (intenționat) lucrurile sau vorbele, pentru a crea o situație confuză; a face un lucru de mîntuială, pentru a da impresia că este făcut; a o scoate la capăt cu greu. A încurca vorba = a vorbi confuz pentru a ascunde adevărul. Băiatul încurcă vorba. ȘEZ. II 153. ♦ Refl. A-și pierde șirul ideilor, a se poticni în lucru. A se încurca la citit. A se încurca în socoteli. A se încurca în răspunsuri. ◊ Expr. A (se) încurca lucrurile = a (se) crea o situație complicată, din care cu greu mai poate ieși cineva. Na, na, că se încurcă lucrurile. PAS, Z. I 88. A i se încurca (cuiva) limba v. limbă. 4. Tranz. A prinde (pe cineva) în mreje, a acapara (pe cineva). Chirițoaia... te leagă și te-ncurcă. ALECSANDRI, T. 76. ♦ Refl. A fi prins în mreje, a fi acaparat (de cineva). Se încurcă așa de bine, încît se trezi însurat. NEGRUZZI, S. I 310. ♦ Refl. A se angaja într-o afacere din care nu se mai poate ieși. Se încurcă în războaie în care e învins. NEGRUZZI, S. I 276. 5. Refl. A pierde vremea, a întîrzia, a zăbovi; a se așeza la băutură sau (mai rar) la joc. Nu a avut plăcerea să întîlnească pe vechii lui prieteni, fiindcă «s-a-ncurcat cu alții!». CARAGIALE, O. II 218. Moș Bodrîngă se încurcase nu știu pe unde în sara aceea. CREANGĂ, A. 110. ♦ (Numai în forma negativă) A face un lucru de bună calitate, a duce ceva la bun sfîrșit, a lucra intens la ceva. Îmbujorat la față, muncea – nu se-ncurca. MIRONESCU, S. A. 125. Viu eu într-o dimineață c-un articol la care muncisem două zile... da-l scrisesem, nu mă-ncurcasem. VLAHUȚĂ, O. AL. II 23. Bună calea, Ivane... Dar cînți, cînți, nu te-ncurci. CREANGĂ, P. 299.
6. [Șăineanu, ed. VI] încurcá v. 1. a pune în dezordine, a aduce confuziune: a încurca o afacere; 2. a amesteca laolaltă: s’au încurcat ițele; 3. fig. a-și pierde firul ideilor: o încurcă rău; 4. a se împiedeca în drum: bolovanii de cari se încurca. [Lat. INCULCARE, fig. a încurca].
7. [MDA2] îngurga [At: DA ms / Pzi: îngurg / E: nct] (Reg) 1 vr A se asocia. 2 vrr (Îe) Se ~gă două străiți goale Se spune când doi săraci se căsătoresc. 3 vr A avea o relație de dragoste cu cineva. 4 vr A se încurca într-o afacere. 5-6 vt A încurca (pe cineva sau) afacerile cuiva. 7 vt A face ceva de mântuială. 8 vt A face ceva provizoriu. 9 vt A înșira cuvinte fără înțeles. 10 vt A ocoli adevărul. 11 vr A se încăiera.
8. [CADE] ÎNCURCAT adj. p. ÎNCURCA ¶ ¶ C. NEÎNCURCAT.
9. [DLRLC] ÎNCURCĂ-LUME s. m. invar. Om care încurcă pe alții, care nu e bun de nimic; om zăpăcit.
10. [Șăineanu, ed. VI] încurcă-lumea m. cel ce încurcă lucrurile: prinse a întreba pe încurcă-lumea ISP.
11. [Scriban] încúrc, a -á v. tr. (lat. *currĭcare, a astupa drumu pin care, ca a încărca, d. carrĭcare. Cp. și cu cîrcală și cu ung. kurkálni, a scotoci, maĭ ales că există și var. încurcălesc). Pun în dezordine, amestec: a încurca o afacere. Încîlcesc, amestec: a încurca ața, ițele. A încurca lumea, a împedeca pe alțiĭ de la lucru: acest leneș nu face nimica, ci numaĭ încurcă lumea. A încurca lucrurile, a face dezordine acolo unde era ordine. A o încurca, a înșira niște cuvinte ca să scuzĭ ceva greŭ de scuzat saŭ ca să salvezĭ aparența. V. refl. Perd șiru vorbeĭ, nu găsesc cuvinte de scuză, nu pot ĭeși la capăt: mă încurc în vorbă, în socotelĭ. Mă încîlcesc, mă amestec: ața s’a încurcat. Se încurcă ițele, afacerea se complică. A te încurca cu ceva, a te apuca de o afacere: vulturu nu se încurcă cu muștele (saŭ prinzînd muște saŭ cu prinsu muștelor).
12. [Scriban] încúrcă-lume m., pl. tot așa. Om care încurcă lumea, strică afacerile: un încurcă-lume, niște încurcă-lume.
13. [DOOM 3] încurca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. încurc, 2 sg. încurci, 3 sg. încurcă; conj. prez. 1 sg. să încurc, 3 să încurce
14. [DOOM 2] încurca (a ~) vb., ind. prez. 3 încurcă
15. [DOOM 3] !încurcă-lume (fam.) s. m. și f., g.-d. art. lui încurcă-lume; pl. încurcă-lume
16. [DOOM 2] încurcă-lume (fam.) s. m. și f., g.-d. lui încurcă-lume; pl. încurcă-lume
17. [DER] încurca (încurc, încurcat), vb. – 1. A încîlci. – 2. A opri de la o acțiune, a stînjeni. – 3. A complica, a tulbura. – 4. A confunda, a amesteca, a bramburi. – 5. (Refl.) A se zăpăci, a-și pierde firul ideilor. – 6. (Refl.) A cădea în propria plasă, a se angaja într-o afacere de unde nu mai poate ieși. – 7. (Refl.) A zăbovi, a pierde vremea. – 8. (Cu comp. o) A vorbi stricat o limbă, a o rupe. Origine incertă. Dacă sensul primitiv este acela de „a înșela” (cf. Coresi, hitlenia de încurcăm unul spre alaltu, ar putea fi un der. de la currĕre, de tipul *currĭcāre, cf. curriculum (Domaschke 147). Se știe că part. cursum a dat în rom. cursă, astfel că semantismul unui eventual *currĭcāre n-ar oferi dificultate. Evoluția posterioară este de asemenea firească, întrucît ideea de „a întinde o cursă” se completează spontan cu cea de „a stînjeni” sau „a încurca”. Este însă posibil și să fie vorba de o origine expresivă, ca în îngurga, s. v. Celelalte explicații nu sînt suficiente: de la descurca, și acesta din lat. *de-obscūrĭcāre „a lumina” (Pușcariu, ZRPh., XXVII, 680; Pușcariu 514), opinie abandonată în DAR, și care făcea ca un termen concret să provină dintr-unul abstract; din lat. *inculcāre (Cihac, I, 35), dificil din punct de vedere fonetic și semantic; din lat. *incolĭcāre (Giuglea, Cercetări lexicale, 12; DAR; Rosetti, I, 168), și acesta de la colus „furcă de tors”, imposibil semantic vorbind; în loc de *încruca, și acesta din gr. ϰροϰῶ „a împleti” (Diculescu, Elementele, 466), dificil de admis. Der. încurcală, s. f. (confuzie, amestec, încîlceală); încurcător, adj. (care produce confuzie); încurcătură, s. f. (confuzie, amestec, încîlceală); încurcă-lume, s. m. (persoană care încurcă pe alții, care nu e bună de nimic); descurca, vb. (a descîlci; a lămuri, a limpezi; refl., a-și aranja bine treburile; refl., a o rupe pe o limbă străină), format pe baza lui încurca, ca descuia față de încuia sau deschide față de închide; descurcăreț, adj. (om care se descurcă).
18. [Argou] a încurca borcanele expr. (pop.) a face o confuzie.
19. [Argou] a încurca ițele expr. a complica lucrurile.
20. [Argou] a o încurca expr. a avea de îndurat un necaz.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL