1. [DEX '09] ÎNCURARE, încurări, s. f. (Înv. și reg.) Alergare de cai, cavalcadă; p. ext. năvală, incursiune. – V. încura.
2. [MDA2] încurare sf [At: ÎNDREPTAREA (1652), ap. TDRG / V: (înv) ~răre / Pl: ~rări / E: încura] (Îrg) 1 Conducere rapidă a unui atelaj cu cai Si: (îrg) încurat1 (1). 2 Alergare. 3-4 Parcurgere în goană (cu caii) a unei distanțe Si: (îrg) încurat1 (3-4). 5 Cursă de cai Si: cavalcadă, (îrg) încurat1 (5). 6 Incursiune în viteză Si: încurat1, năvală. 7 Alergare în libertate a cailor Si: (îrg) încurat1 (7). 8 Zburdălnicie. 9 Joc al adulților ca al unor copii Si: (îrg) încurat1 (9). 10 Lăsare în voia viciilor Si: (îrg) încurat1 (10).
3. [CADE] ÎNCURARE sf., ÎNCURAT sbst. Faptul de a (se) încura, alergare (de cai); încurarea cailor, datină care se ține de obiceiu în ziua de Sîn-Toader (în Sîmbăta dintîiu a postului mare), cînd oamenii se întrec în fugă cu caii.
4. [DLRLC] ÎNCURARE, încurări, s. f. (Învechit) Alergare de cai, cavalcadă; p. ext. năvală, incursiune. Amenințările și încurările... nu putuse să-i facă să reintre în liniște. GHICA, S. 629.
5. [DEX '09] ÎNCURA, încur, vb. I. Tranz. (Înv. și reg.) A mâna caii repede; a goni. ♦ Refl. (Despre cai) A porni la fugă, a se întrece alergând; a alerga în voie. – Lat. *incurrare (= currere).
6. [MDA2] încura [At: I. VĂCĂRESCU, P. 336/17 / V: (înv) ~ră, ~re / Pzi: încur (rar) ~ez / E: ml *incurrare] (Îvr) 1 vt A mâna caii repede Si: a goni, (pop) a încinge (1). 2 vt (Îe) A-și ~ caii A alerga. 3 vt (Fig; îae) A-și face mendrele. 4 vt A parcurge o distanță în fuga cailor Si: (pop) a încinge (2). 5 vr (D. cai; mai rar, d. alte animale) A porni la fugă Si: (pop) a încurge (3). 6 vr (D. cai) A se întrece alergând Si: (pop) a încurge (4). 7 vr (D. cai) A alerga în voie Si: (pop) a încurge (5). 8 vr (D. adulți; îe) A se ~ măgarii A se juca asemenea unor copii. 9 vr (D călăreți, pex d. copii) A se lua la întrecere. 10 vr (Fig; d. persoane) A zburda. 11 vi (Fig: d. oameni) A o rupe la fugă. 12 vt (Înv; d. persoane; îf încure) A alunga.
7. [MDA2] încurăre sf vz încurare
8. [CADE] ÎNCURA (-ur, -urez) I. vb. tr. A pune s’alerge, a alerga, a sili la fugă, a goni: Făt-frumos... încălecă calul și-l încură prin grădină (ISP.); Oamenii, în ziua de SînToader, încură caii (MAR.); Sîntu-Ilie, încurîndu-și armăsarii cu tunete și cu plesnete (ODOB.). II. vb. refl. A alerga în goana mare: au întins la drum sbeguindu-se și încurîndu-se (ISP.) [lat. incurrĕre].
9. [DLRLC] ÎNCURA, încur, vb. I. Tranz. (Învechit și popular, cu privire la cai) A face să alerge, a mîna repede, a goni. Nuntașii, cu Voinea în frunte, au început să încure... caii nerăbdători. GALACTION, O. I 73. Încălecă calul și-l încură prin grădină. ISPIRESCU, L. 152. Voinicul... încura armasarul înaintea bătăliei. RUSSO, O. 35. ♦ Refl. (Despre cai, mai rar despre alte animale) A porni la fugă (alergînd unul după altul), a se întrece alergînd; a alerga în voie, a zburda.
10. [Șăineanu, ed. VI] încurà v. 1. a pune s’alerge: prinse a-și încura caii; 2. a alerga pe întrecute. [Lat INCURRERE].
11. [Scriban] încúr, a -á v. tr. (d. cur, curs, a cúre și infl. de cur, a curá). Munt. Olt. Pun să alerge, să se întreacă alergînd: îșĭ încuraŭ caiĭ pe cîmp. (Amintirile Col. Solomon, Vălenĭ, 1910, 44). V. refl. Mă ĭaŭ la întrecere fugind. – Vechĭ a încúre (scris încurărea = alergarea), part. (de sigur) încurs.
12. [DOOM 3] încurare (înv., reg.) s. f., g.-d. art. încurării; pl. încurări
13. [DOOM 2] încurare (înv., reg.) s. f., g.-d. art. încurării; pl. încurări
14. [DOOM 3] încura (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. încur, 3 încură; conj. prez. 1 sg. să încur, 3 să încure
15. [DOOM 2] încura (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 3 încură
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL