1. [DEX '09] ÎNCUMETARE s. f. Acțiunea de a se încumeta și rezultatul ei; cutezanță. – V. încumeta.
2. [MDA2] încumetare sf [At: SBIERA, F. S. 132 / V: ~măt~ / Pl: ~tări / E: încumeta] 1 Cutezanță. 2 (Înv) Încredere în cineva sau în ceva Si: încumetat (2). 3 Tragere de inimă spre o acțiune dificilă. 4 Decizie de a-și asuma un risc. 5 Expunere la o primejdie.
3. [DLRLC] ÎNCUMETARE s. f. Acțiunea de a se încumeta și rezultatul ei; cutezanță. Umbra, înlemnită pe loc de urletul străjărului, i-a răspuns cu blîndă încumetare femeiască. POPA, V. 301.
4. [DEX '09] ÎNCUMETA, încumet, vb. I. Refl. 1. A îndrăzni; a cuteza. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. „în”) A se bizui, a se încrede în ceva. [Var.: (reg.) încumete vb. III] – Cf. lat. committere.
5. [DEX '09] ÎNCUMETE vb. III v. încumeta.
6. [MDA2] încumăta v vz încumeta
7. [MDA2] încumătare sf vz încumetare
8. [MDA2] încumeta vr [At: ȚICHINDEAL, F. 54/15 / V: (înv) ~măta, ~te, ~eți / Pzi: încumet, ~tez / E: ml (in)committere] 1 A avea curaj Si: a cuteza (1), a îndrăzni. 2 (Înv; udp „în”, „pe”) A se încrede în ceva. 3 A trage pe cineva inima să înceapă o acțiune dificilă. 4 A se decide la asumarea unui risc. 5 A se expune unei primejdii.
9. [MDA2] încumete v vz încumeta
10. [MDA2] încumeți v vz încumeta
11. [CADE] ÎNCUMETE, ÎNCUMETA (-et), ÎNCUMĂTA (-ăt) vb. refl. A cuteza, a îndrăzni: Ștefan nu se încumese a se lupta la cîmp deschis (ISP.); te-ai încumeta să-ți cerci puterile cu el? (RET.); nu mă voiu încumăta a spune ceea ce aievea, n’am văzut cu ochii (ODOB.); un lup bătrîn a văzut un cal bun, însă nu se încumăta ... să saie asupra lui (ȚICH.), [lat. commĭttĕre].
12. [DLRLC] ÎNCUMĂTA vb. I v. încumeta.
13. [DLRLC] ÎNCUMETA, încumet, vb. I. Refl. 1. (De obicei urmat de o propoziție completivă introdusă prin «să», de o determinare introdusă prin prep. «la» sau, mai rar, de un infinitiv) A îndrăzni să întreprinzi sau să încerci ceva fără a lua în seamă riscurile, a avea curaj, a cuteza. Să-ți dau, mai tîrzior, Aripi, credință și dor Ca să te-ncumeți și la zbor. TOMA, C. V. 408. Prin apă nu s-a încumetat să treacă. RETEGANUL, P. III 35. Nu mă voi încumeta a spune ceea ce aievea n-am văzut cu ochii. ODOBESCU, S. III 78. 2. (Rar, urmat de o determinare introdusă prin prep. «în») A se baza, a se bizui pe ceva, a se încrede în ceva. Nelegiuiții se încumetau în mulțimea lor. ISPIRESCU, M. V. 21. – Accentuat și: (prez. ind.) încumet. - Variante: (învechit și regional) încumăta (BĂLCESCU, O. II 104) vb. I, încumete (perf. și încumesei, part. încumes) (ISPIRESCU, L. 219) vb. III.
14. [DLRM] ÎNCUMĂTA vb. I. v. încumeta.
15. [Șăineanu, ed. VI] încumete v. a cuteza: s’au încumes a face ISP. [Dela un primitiv: cumete = lat. COMMMITTERE].
16. [Scriban] încumét (mă), -més, a -méte (vest) și mă încúmet, a -metá (est) v. refl. (lat. se committere [cum aliquo], a se certa cu cineva. V. comit, trimet). Îndrăznesc, cutez, mă bizuĭ, mă cred în stare: a te încumete să trecĭ Dunărea în not. Vechĭ. A te încumete pe (saŭ în) vitejia ta. – Și mă încúmăt și -ătéz.
17. [DOOM 3] încumetare s. f., g.-d. art. încumetării
18. [DOOM 2] încumetare s. f., g.-d. art. încumetării
19. [DOOM 3] încumeta (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă încumet, 2 sg. te încumeți, 3 se încumetă; conj. prez. 1 sg. să mă încumet, 3 să se încumete; imper. 2 sg. afirm. încumetă-te; ger. încumetându-mă
20. [DOOM 2] !încumeta (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă încumet, 3 se încumetă; conj. prez. 3 să se încumete
21. [DMLR] încumăta (= încumeta) vb. (ind. prez. 1 încumăt / încumăt)
22. [IVO-III] încumet, -tă 3 pl., -tare inf. s.
23. [DER] încumeta (încumetat, at), vb. refl. – 1. A se întemeia, a se sprijini. – 2. A îndrăzni, a cuteza. – Var. încumete, (în)cumeți. Lat. committĕre (Philippide, Principii, 141; Tiktin; Candrea-Dens., 434; DAR); cf. sp. acometer. Este dublet al lui comite, vb., din fr. commettre. Part. circulă de asemenea, fiind mai ales înv., în forma încumes.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL