1. [DEX '09] ÎNCHEIETURĂ, încheieturi, s. f. 1. Îmbinare (mobilă) a capetelor oaselor; articulație. ♦ Parte a corpului situată în dreptul unei articulații. 2. Loc unde se îmbină două sau mai multe obiecte sau părțile unui obiect, ale unei construcții etc. – Încheiat + suf. -ură.
2. [MDA2] încheietură sf [At: DOSOFTEI, V. S. 45/1 / V: (îrg) ~chie~, ~itură / S și: (înv) în cheitură / Pl: ~ri / E: încheiat + -ură] 1 Îmbinare mobilă a capetelor oaselor. 2 (Pex) Parte a corpului situată în dreptul unei articulații. 3 (Atm; pop; îs) ~ra șalelor Mijloc. 4 Loc unde se îmbină două sau mai multe obiecte, părțile unui obiect etc. 5 Loc unde se îmbină bârnele la casele din lemn. 6 (Pex) Loc unde se întâlnesc, formând un unghi drept, zidurile casei. 7 (Înv; fig) Legătură. 8 (Grm; înv) Articol. 9 (Grm; înv) Silabă. 10 (Muz; înv; pbl) Cadență. 11 (Înv) Grad. 12 (Reg; îf închietură) Gaură în care intră nasturele de la haină. 13 (Înv) Creatură. 14 (Înv) Concluzie.
3. [CADE] ÎNCHEIETURĂ, ÎNCHIETURĂ (pl. -turi) sf. 1 🫀 Locul unde se încheie oasele trupului: au nemerit un glonț... pre Matei-Vodă aproape de încheietura genunchiului (M.-COST.); îl trage frumușel cu untură din opaieț pe la toate încheieturile (CRG.); limba e fără de oase și fără de încheieturi (ȚICH.) ¶ 2 Locul unde se îmbină două lucruri: vîntul începu... a scutura casa cea mică în toate încheieturile căpriorilor ei (EMIN.); cîteva căsuțe presărate pe încheietura măgurilor (VLAH.).
4. [DLRLC] ÎNCHEIETURĂ, încheieturi, s. f. 1. Îmbinare mobilă a capetelor oaselor; loc unde se îmbină aceste capete (v. articulație); parte a corpului unde se află o articulație. Alisandru era subțire, voinic, cu mîinile mari și roșii și încheieturile groase: oase zdravene. DUMITRIU, N. 94. Și-a încercat încheieturile. Era zdravăn, se putea mișca. C. PETRESCU, S. 155. Începu să tremure din toate încheieturile, căci răcoarea nopții o răzbise. SANDU-ALDEA, U. P. 185. Îl trage frumușel cu untură... pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Fig. Poate că vreun brad sau paltin, cu încheieturile slăbite de bătrînețe, se legăna scîrțîind la suflarea aceluiași vînt. HOGAȘ, M. N. 162. 2. Loc unde se îmbină două sau mai multe obiecte sau părțile unui obiect, ale unei construcții. Burlanele, lipite la încheieturi cu hîrtie, afumaseră tavanul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 18. Strînse foișorul, desfăcîndu-l din toate încheieturile. ISPIRESCU, L. 369. Vîntul începu a geme rece și a scutura casa cea mică în toate încheieturile căpriorilor. EMINESCU, N. 10.
5. [Șăineanu, ed. VI] încheietură f. 1. rezultatul încheierii; 2. articulațiune, loc de încheiat: încheietura mânecei, încheietura oaselor.
6. [Scriban] încheĭetúră f., pl. ĭ. Rezultatu încheĭeriĭ. Locu unde se încheĭe niște lucrurĭ, articulațiune: încheĭeturile oaselor, corpuluĭ, caruluĭ, mașiniĭ. – În Buc. și încheietoare, pl. orĭ.
7. [MDA2] încheitură sf vz încheietură
8. [MDA2] închietură sf vz încheietură
9. [CADE] ❍ ÎNCHIETURĂ = ÎNCHEIETURĂ.
10. [DOOM 3] încheietură s. f., g.-d. art. încheieturii, pl. încheieturi
11. [DOOM 2] încheietură s. f., g.-d. art. încheieturii, pl. încheieturi
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL