1. [DEX '09] ÎMBUIBA, îmbuib, vb. I. Refl. și tranz. A mânca și a bea sau a da să mănânce și să bea peste măsură, a (se) ghiftui; a (se) îndopa. – Et. nec.
2. [MDA2] îmbuiba [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 64/30 / Pzi: îmbuib, (rar) ~bez / E: nct] 1 vt (D. stomac) A umple până la refuz cu mâncare. 2 vt A oferi cuiva totul, Iară măsură. 3 vt A dormi peste măsură. 4-5 vtr (A da cuiva să mănânce și să bea sau) a mânca și a bea peste măsură Si: a (se) ghiftui, a (se) îndopa. 6-7 vtr A (se) îmbiba. 8 vr (D. plante care cresc într-o regiune umedă) A se înmulți. 9 vr (Fig) A se extinde peste măsură.
3. [CADE] ÎMBUIBA (-buib, ‼ -buibez) vb. tr. și refl. 1 A (se) îndopa cu mîncare: pe alții îi îmbuibă cu norocul, ca pe curcani cu nuci (DLVR.); se reped la stîrvuri și se îmbuibă cu mortăciuni (ODOB.); cel ce se îmbuibează cu mîncare multă, se face greoiu, leneș (ISP.); Ⓕ: se ’mbuibă pe nemestecate cu un repertoriu de formule și de clișeuri liberale (CAR.) ¶ 2 Ⓕ A (se) îndopa cu bunătăți, a da, a căpătă de toate în belșug, peste măsură.
4. [DEX '98] ÎMBUIBA, îmbuib, vb. I. Refl. și tranz. A mânca și a bea (sau a da să mănânce și să bea) peste măsură, a (se) ghiftui; a (se) îndopa. – Et. nec.
5. [Șăineanu, ed. VI] îmbuibà v. 1. a (se) îndopa; 2. fig. a se face arogant. [Origină necunoscută].
6. [DLRLC] ÎMBUIBĂ, îmbuib, vb. I. Refl. A se ghiftui cu mîncări și băuturi; a se îndopa; p. ext. a trăi în belșug excesiv, a avea din toate mai mult decît trebuie. V. huzuri. Domnul Tudose... se îmbuiba cu carne friptă dimineața. PAS, Z. I 132. Vulturii... se răped la stîrvuri și se îmbuibă cu mortăciuni. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Tranz. Ospăț ce ne îmbuibă pîntecele și ne strică sănătatea. NEGRUZZI, S. I 253.
7. [Scriban] îmbúĭb, a -á v. tr. (cp. cu lat. bubia, gurguĭu țîțeĭ. V. și buĭb). Îndop, satur de banĭ și de toate. V. refl. Mă îndop, mă satur de banĭ și de fericire.
8. [DOOM 3] îmbuiba (a ~) (desp. -bui-) vb., ind. prez. 1 sg. îmbuib, 3 îmbuibă; conj. prez. 1 sg. să îmbuib, 3 să îmbuibe
9. [DOOM 2] îmbuiba (a ~) (-bui-) vb., ind. prez. 3 îmbuibă
10. [DER] îmbuiba (îmbuib, îmbuibat), vb. – 1. A ghiftui, a îndopa cu mîncare. – 2. (Refl.) A mînca lacom, în exces. – 3. A crește din abundență, a se înmulți. Origine necunoscută. Nici una din explicațiile date pînă acum nu pare mulțumitoare. După Densusianu, Archiv. lat. Lex., XII, 425, Din lat. bubia, glosare incertă a lui „sfîrc”, pe baza unui der. *imbubiāre, cf. Pușcariu 72 și REW 4286a; însă autorul a renunțat mai tîrziu la această ipoteză, convingîndu-se că glosarea era incorectă. După Giuglea, Dacor., II, 632-37, din lat. imbuĕre, prin intermediul unei forme pop. *imbuviāre, cf. DAR, și Rosetti, I, 167, care stabilește o legătură cu lat. bubῑre „a umfla”. Sub aspect semantic, cuvîntul oferă o identitate perfectă cu buieci, cf. buiac; însă explicația fonetică este dificilă cf. sl. buiti sę „a trăi înconjurat de plăceri”, cu care DAR admite că s-a încrucișat.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL