1. [MDA2] îmbucături [At: LB / V: ~tări, ~tori / Pzi: ~resc / E: îmbucătură] (D. oameni și animale) 1 vt A hrăni. 2 vt A îngriji. 3 vr A se înfrupta.
2. [DEX '09] ÎMBUCĂTURĂ, îmbucături, s. f. 1. Cantitate dintr-un aliment care poate fi introdusă o dată în gură; înghițitură, dumicat; p. ext. mâncare; bucătură. 2. Loc de asamblare a două țevi, două burlane etc., a unui știft care intră în locașul său etc. – Îmbuca + suf. -ătură.
3. [MDA2] îmbucătări v vz îmbucături
4. [MDA2] îmbucători v vz îmbucături
5. [MDA2] îmbucătură sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~ri / E: îmbuca + -(ă)tură] 1 Îmbucare (1). 2 Bucată de mâncare care se poate înghiți dintr-o dată Si: bucătură, dumicat, înghițitură, sorbitură. 3 (Nob) Fel de mâncare Si: bucată. 4 $(D. instrumentele muzicale de suflat) Orificiu prin care pătrunde aerul. 5-6 Îmbucare (5-6).
6. [DEXI] bucătură s.f. (pop.) Cantitate de alimente ce poate fi luată în gură; îmbucătură. Bucătură de pîine. • pl. -i. /bucată + -ură.
7. [CADE] BUCĂTURĂ (pl. -uri) sf. 1 = ÎMBUCĂTURĂ: acesta își înghiți bucătura (VLAH.) ¶ 2 Bucată dintr’un lucru de mîncare: cu suflet îndurător îi întindeau cîte o ~ (RET.) ¶ 3 Trans. 🍽 Fel de bucate: își adună dar toată iscusința, ca să poată face o ~ care să-i placă împărătesei (RET.).
8. [CADE] ÎMBUCĂTURĂ (pl. -turi) sf. 1 Atîta cît bagă cineva dintr’odată în gură, cînd mănîncă, bucată: de leneș ce era, nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca (CRG.); a scoate și îmbucatura din gura omului (ZNN.) ¶ 2 Partea, locul unde două lucruri se îmbucă unul într’altul: așeză fie-care lemnișor la îmbucătura lui și clădi foișuorul din nou (ISP.) [îmbuca].
9. [DEX '98] ÎMBUCĂTURĂ, îmbucături, s. f. 1. Cantitate dintr-un aliment care poate fi vârâtă o dată în gură; înghițitură, dumicat; p. ext. mâncare; bucătură. 2. Loc de asamblare a două țevi, două burlane etc., a unui știft care intră în locașul său etc. – Îmbuca + suf. -ătură.
10. [DLRLC] BUCĂTURĂ s. f. v. îmbucătură.
11. [DLRLC] ÎMBUCĂTURĂ, îmbucături, s. f. 1. Cantitate dintr-un aliment care se ia în gură și se înghite deodată; p. ext. mîncare. Ați mîncat voi ceva de nămiazi? – Nici o îmbucătură, răspunse fratele cel mare. POPESCU, B. II 50. Baba îi dădea îmbucătura de pîine în gură. CARAGIALE, O. VII 523. De leneș ce era, nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca. CREANGĂ, O. A. 218. ♦ Înghițitură. L-a înghițit dintr-o îmbucătură. 2. Locul unde se îmbucă două obiecte. Așeză fiecare lemnișor la îmbucătura lui și clădi foișorul din nou. ISPIRESCU, L. 378. – Variantă: bucătură (VLAHUȚĂ, O. AL. II 198, RETEGANUL, P. III 65, ȘEZ. III 47) s. f.
12. [Șăineanu, ed. VI] îmbucătură f. 1. cât se poate lua dintr’odată în gură; 2. împreunarea a două lucruri cari se îmbucă unul într’altul; 3. partea unui instrument de muzică ce se pune în gură.
13. [Scriban] îmbucătúră f., pl. ĭ. Mîncare cît poțĭ îmbuca odată, înghițitură (V. bucătură, gălătuv). Locu unde se îmbucă doŭă lucrurĭ orĭ se varsă un rîŭ (gură de rîŭ). Muștĭuc, acea parte a uneĭ trompete care se pune în gură. V. bîzîitoare.
14. [Scriban] îmbucăturésc v. tr. Rar. Daŭ de mîncare în gura unuĭ copil, unuĭ puĭ de pasăre ș. a.
15. [DOOM 3] îmbucătură s. f., g.-d. art. îmbucăturii; pl. îmbucături
16. [DOOM 2] îmbucătură s. f., g.-d. art. îmbucăturii; pl. îmbucături
17. [Argou] a-i număra cuiva bucățelele / îmbucăturile expr. (peior. – d. gazde, în raport cu oaspeții) a fi zgârcit cu tratația oferită unui musafir.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL