1. [DEX '09] IUȚIRE, iuțiri, s. f. (Rar) Acțiunea de a (se) iuți și rezultatul ei. – V. iuți.
2. [MDA2] iuțire sf [At: ODOBESCU, S. II, 388 / Pl: ~ri / E: iuți] 1 Condimentare a mâncării. 2 (Fig) Enervare a unei ființe. 3 (Fig) Ațâțare a unei ființe. 4 (Reg) Întețire a unor fenomene ale naturii. 5 (Reg) Muncă rapidă și serioasă. 6 (Reg) Neliniștire a animalelor. 7 Curgere mai rapidă a unei ape. 8 (Înv) Călire a metalelor. 9 (Înv) Acutizare a unei boli.
3. [DEX '09] IUȚI, iuțesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A face să se producă, să meargă etc. sau a se produce, a merge etc. mai repede, mai prompt; a (se) grăbi. Își iuțește pașii. ♦ Refl. A deveni mai tare, mai intens. Vântul s-a iuțit. 2. Refl. (Rar) A se enerva, a se supăra, a se mânia ușor. 3. Tranz. și refl. A da sau a căpăta un gust înțepător, usturător, picant. Mâncarea s-a iuțit. – Din iute.
4. [MDA2] iuți [At: CORESI, EV. 198/33 / Pzi: ~țesc / E: iute] 1-2 vtr (D. oameni) A (se) enerva. 3-4 vtr (Fig; d. oameni) A (se) ațâța. 5 vr (Reg; d. fenomene ale naturii) A se aspri. 6 vt (îlv) A ~ pasul (sau mersul) A se grăbi. 7 vr (Reg; d. oameni) A munci repede și serios. 8 vr (Reg; d. animale) A se neliniști. 9 vr (D. cursul apelor) A curge mai repede. 10 vt (Înv) A căli metalele. 11-12 vr (D. mâncăruri, băuturi etc) A deveni iute (1-2). 13 vr (Înv; d. boală) A se acutiza. 14 vr (Pop; d. oameni; îe) Se ~țește tărâța în borș A se înfuria. 15 vr (Pop; d. oameni; îe) A se ~ ca piperul A se supăra.
5. [CADE] IUȚI (-țesc) I. vb. tr. A grăbi, a zori: iuțind boii cu coada ascuțită a furcilor (DLVR.); din cînd în cînd și iuțește pasul (VLAH.). II. vb. intr. A se grăbi, a se mișca mai iute: el începu să iuțească, dînd ocol polobocului (ODOB.). III. vb. refl. 1 A se prea grăbi, a o lua prea iute: zmeul se căi că sa iuțit, și-i spuse o minciună (ISP.) ¶ 2 A se înflăcăra, a se aprinde, a se întărîta: ambasadorul... se iuțește, strigă, bate din picior (I.-GH.).
6. [DLRLC] IUȚI, iuțesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la oameni) A face să fie iute în mișcări. Las’ pe mine, că te-oi iuți eu. ALECSANDRI, T. 611. ♦ (Cu privire la mișcări) A grăbi, a accelera. Vasile strigă un «zii, mă»... și iuți din nou jocul. CAMIL PETRESCU, O. I 118. Iuți pasul, ducîndu-se întins la Penelopa Maruli. BART, E. 114. El sub tunetul de tun S-a bătut ca un nebun, Parcă de-și iuțea el pașii Mai curînd piereau vrăjmașii. COȘBUC, P. I 132. Oamenii noștri iuțiră pașii, ca să ajungă mai din vreme. POPESCU, B. II 87. ♦ Refl. A se grăbi, a se zori. Doi oameni veneau cu pași mărunți și repeziți, iuțindu-se ca să nu cadă, cu cîte o ladă în brațe. DUMITRIU, N. 257. O babă uscată se iuțea să închidă poarta, în vreme ce un flăcău se apucase să dejuge. REBREANU, R. I 101. ♦ Refl. (Despre ființe) A deveni iute în mișcări. Chiar și porcii trîndavi se iuțiră. DELAVRANCEA, S. 198. ♦ Refl. (Rar, despre cursul apelor) A curge mai repede. De la Sfiniția Dunărea se iuțește. I. IONESCU, M. 77. 2. Refl. (Despre oameni) A se mînia, a se aprinde de mînie, a nu se mai stăpîni. Ea, prefăcîndu-se a plînge și a fi bolnavă, zmeul se căi că s-a iuțit. ISPIRESCU, L. 261. Dar nu te iuți așa tare, că nu știi de unde-ți poate veni ajutor. CREANGĂ, P. 190. Afară! Pîn’ nu mă iuțesc! ALECSANDRI, T. I 362. ♦ Tranz. A aprinde, a întărîta. Pătimirea Care-nghimpă și deșteaptă și iuțește toată firea. CONACHI, P. 4. 3. Refl. (Despre mîncări, brînzeturi etc.) A deveni iute, înțepător, pișcător. Brînza s-a iuțit.
7. [Șăineanu, ed. VI] iuțì v. 1. a da zor, a (se) grăbi; 2. fig. a se supăra.
8. [Scriban] ĭuțésc (mă) v. refl. (vsl. lĭutiti sen). Mă fac ĭute, mă grăbesc: nu te ĭuți la mers, la lucru. Mă supăr, mă înfuriĭ. Devin ardeĭat: brînza s’a ĭuțit. V. tr. Accelerez: a ĭuți pasu. Fac ardeĭat: a ĭuți cĭorba.
9. [DOOM 3] iuțire (rar) s. f., g.-d. art. iuțirii; pl. iuțiri
10. [DOOM 2] iuțire (rar) s. f., g.-d. art. iuțirii; pl. iuțiri
11. [DOOM 3] iuți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. iuțesc, 3 sg. iuțește, imperf. 1 iuțeam; conj. prez. 1 sg. să iuțesc, 3 să iuțească
12. [DOOM 2] iuți (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. iuțesc, imperf. 3 sg. iuțea; conj. prez. 3 să iuțească
13. [DE] IUȚI2 s. m. pl. Neam germanic originar din Pen. Iutlanda, așezat în sec. 5 în reg. Kent din Anglia și în ins. Wight. După ce au dezvoltat o civilizație înfloritoare, au trecut treptat sub autoritatea anglilor.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL