1. [DEX '09] ISPRĂVIT s. n. Faptul de a (se) isprăvi; sfârșit1. – V. isprăvi.
2. [MDA2] isprăvit2, ~ă a [At: CORESI, EV. 434/21 / Pl: ~iți, ~e / E: isprăvi] 1 Desăvârșit. 2 (D. misiuni) Îndeplinit2. 3 (D. acțiuni, lucrări) Încheiat2. 4 (D. ființe) Care a atins vârsta maturității Si: dezvoltat, matur. 5 (Pop) Ucis2.
3. [MDA2] isprăvit1 sn [At: GOLESCU, Î. 65 / Pl: ~uri / E: isprăvi] 1 Corectare. 2 (Înv) Izbândă. 3-11 Isprăvire (3-11). 12 (Îlav) Pe ~te Pe sfârșite.
4. [CADE] ISPRĂVIT I. adj. p. ISPRĂVI ¶ ¶ C. NEISPRĂVIT. II. sbst. Sfîrșit.
5. [DLRLC] ISPRĂVIT s. n. Faptul de a (se) isprăvi; sfîrșit. Vreau să știu, să știu sfîrșitul!... Spuneți cum e isprăvitul? COȘBUC, P. I 181. Începerea a fieșcăruia lucru este înjumătățirea isprăvitului. GOLESCU, Î. 93. ◊ Loc. adj. Pe isprăvite = aproape de sfîrșit, pe sfîrșite. Tutunul îi era pe isprăvite. REBREANU, I. 36. – Formă gramaticală: (în loc. adj.) isprăvite.
6. [Șăineanu, ed. VI] isprăvit n. sfârșit: isprăvitul mesei.
7. [Scriban] isprăvit n., pl. urĭ. Vest. Sfîrșit: pe la isprăvitu prînzuluĭ.
8. [DEX '09] ISPRĂVI, isprăvesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A duce sau a ajunge până la sfârșit, a face să fie sau a fi gata; a (se) termina, a (se) sfârși, a (se) mântui; a (se) înfăptui, a (se) realiza. ◊ Loc. adv. Pe isprăvite = aproape de sfârșit, pe sfârșite. ◊ Expr. (Tranz.) Am isprăvit! = nu mai stau de vorbă! Isprăvește odată! = taci! termină! (Refl.) S-a isprăvit = a) ai dreptate, așa e; b) nu mai e nimic de făcut. 2. Tranz. A face să se prăpădească, să dispară. ◊ Refl. S-a isprăvit cu el. – Din sl. ispraviti.
9. [MDA2] isprăvi [At: PSALT. 9/15 / P: (dal) ~răi / V: ~rivi / Pzi: ~vesc / E: vsl исправити] 1-2 vtr(a) (Înv) A (se) corecta. 3 vt(a) (Jur; înv) A rezolva o cauză prin darea unei sentințe, a unei hotărâri. 4 vt(a) A duce la bun sfârșit o acțiune Si: a izbuti, a reuși. 5 vt (Înv) A obține ceva de la cineva după multe stăruințe Si: a dobândi. 6 vt (Pgn; înv) A lucra pentru ceva. 7 vt (Nob) A îngriji pe cineva. 8-9 vtr A (se) termina o acțiune începută. 10-11 vtr (Îe) A (se) ~ de moară A nu mai avea ce măcina. 12 vr (Fig; îae) A rămâne fără bani. 13 vt (Pop) A ucide pe cineva.
10. [CADE] ISPRĂVI (-ăvesc) I. vb. tr. 1 A duce la bun sfîrșit, a săvîrși cu bine, a duce la capăt bun, a izbuti: am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba (ISP.); mers-am eu asupra ei cu bătălie, dar n’am isprăvit nimica (EMIN.) ¶ 2 A sfîrși, a termina, a fi gata: (P) cine începe multe, puține isprăvește; n’ai isprăvit încă? ¶ 4 A găti, a ajunge la capăt, a nu mai avea: am isprăvit lemnele ¶ 5 ‡ A obține, a dobîndi, a procura: trimițînd Ștefan-Vodă... să-i isprăvească steag de domnie (M.-COST.) II. vb. refl. 1 A se sfîrși, a lua sfîrșit ¶ 2 A se găti, a se termina, a nu mai fi: s’au isprăvit bucatele; de unde tot iei și nu pui, curînd se isprăvește (PANN) [vsl. ipraviti].
11. [DLRLC] ISPRĂVI, isprăvesc, vb. IV. Tranz. 1. A duce la capăt, a sfîrși, a termina, a mîntui. Vremea cea mai fericită și mai plină de visuri, în viața unui școlar bun, sînt cele două luni de vară, după ce și-a isprăvit liceul. VLAHUȚĂ, O. AL. 110. Haidem... să isprăvim o dată și trebușoara asta. CREANGĂ, P. 224. ◊ Absol. (În expr.) Am isprăvit! = nu mai stau de vorbă! Isprăvește o dată! = taci! termină! ♦ Refl. A ajunge la capăt, a se sfîrși, a se termina. Am plecat pe străzi care păreau că nu se mai isprăvesc. STANCU, U.R.S.S. 53. Pădurea de fagi se isprăvea și marginea ei cotea pe văi. SADOVEANU, O. VII 57. Orbul cînd dă de părete crede că s-a isprăvit lumea. PANN, la TDRG. ◊ Expr. S-a isprăvit! = a) nu mai e nimic de făcut; b) ai dreptate, așa e, sigur. ♦ A duce la îndeplinire, a executa. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba, cu care te-ai însărcinat de bunăvoie. ISPIRESCU, L. 18. ♦ (Regional) A înfăptui, a realiza. Ce-or fi isprăvit ceilalți draci nu știm. CREANGĂ, P. 144. Mers-am eu asupra ei cu bătălie, dar n-am isprăvit nemica. EMINESCU, N. 7. 2. (Rar) A pune capăt, a face să dispară, să nu mai existe. Turcii la dînsa sosea. Ea-n drum cofile-o țipat (= a aruncat) Și la poartă o strigat: Deschide, mamă, poarta, Că mi-ai isprăvit viața. ȘEZ. I 76. ◊ Expr. A o isprăvi rău = a ajunge într-o stare jalnică, umilitoare; a-și sfîrși viața în chip tragic. ♦ Refl. A se sfîrși, a muri. Cînd ajunseră, Prian se isprăvise de tot. CARAGIALE, S. 80.
12. [Șăineanu, ed. VI] isprăvì v. 1. a ajunge la un rezultat, a reuși: nimica n’au isprăvit; 2. a executa: câte le gândește, rău le isprăvește PANN; 3. a termina definitiv: isprăvește odată! [Slav. ISPRAVITI, a dirija, a constitui].
13. [Scriban] isprăvésc v. tr. (vsl. is-praviti, a îndrepta, a rîdica, praviti, a îndrepta, d. pravŭ, drept, just. V. ispravă). Vechĭ. Îndrept, dreg. Azĭ. Vest. Termin, sfîrșesc, mîntuĭ, execut: a isprăvi o casă, o carte, o lucrare, o afacere. Consum orĭ vînd de tot, nu maĭ am: am isprăvit marfa, baniĭ.
14. [DOOM 3] isprăvit s. n.
15. [DOOM 2] isprăvit s. n.
16. [DOOM 3] isprăvi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. isprăvesc, 3 sg. isprăvește, imperf. 1 isprăveam; conj. prez. 1 sg. să isprăvesc, 3 să isprăvească
17. [DOOM 2] isprăvi (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. isprăvesc, imperf. 3 sg. isprăvea; conj. prez. 3 să isprăvească
18. [DER] isprăvi (isprăvesc, isprăvit), vb. – 1. A îndrepta, a rectifica, a corecta. – 2. A judeca, a da o sentință. – 3. A obține, a dobîndi. – 4. A executa, a înfăptui. – 5. A sfîrși, a termina, a mîntui. Sl. ispraviti „a îndrepta, a corecta; a alcătui, a forma”, de la pravŭ „drept” (Miklosich, Lexicon, 266; Cihac, II, 286; Tiktin; DAR); cf. bg. izpravjam „a sfîrși”. Ca și în cazul lui iscodi (< ischoditi + sŭchoditi), trebuie adăugat sensul etimonului sl. și pe acela al lui sŭtroviti, „a consuma”, cf. istrăvi. Toate sensurile sînt înv., cu excepția sensului 5 și în parte a sensului 4. Der. ispravă, s. f. (ordin, hotărîre, sentință; rezultat, succes; act, ordin scris; înfăptuire, acțiune; faptă; sfîrșit), din sl. isprava „corecție”, dar cu sensurile, în parte înv., ale vb. isprăvi; neisprăvit, s. m. (pocitanie, stîrpitură); ispravnic, s. m. (administrator, dregător, guvernator; împuternicit, reprezentant; agent executiv; înv., prefect al poliției din București, sec. XVII-XVIII; prefect, guvernator al unui județ, funcție creată de Constantin Mavrocordat în 1761, în locul așa numiților vornicei; în trecut existau cîte doi în fiecare județ, în afară de Mehedinți și Rîmnic, unde nu era decît unul), din sl. (bg., rus.) ispravnikŭ; isprăvniceasă, s. f. (soție de ispravnic); isprăvnicel, s. m. (vătaf); isprăvnicie, s. f. (administrație, guvernare); isprăvnicat, s. n. (înv., guvernare); isprăvnici, vb. (a guverna, a administra, a executa); isprăvnicesc, adj. (administrativ).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL