1. [DEX '09] INSPIRAȚIE, inspirații, s. f. 1. Inhalare a aerului în plămâni, primul timp al respirației. 2. Fig. Stare de tensiune creatoare, forță creatoare. 3. Fig. Gând, idee spontană. [Var.: inspirațiune s. f.] – Din fr. inspiration, lat. inspiratio.
2. [MDA2] inspirație sf [At: GHICA, S. 43 / V: (înv) ~iune, ~răciune / Pl: ~ii / E: lat inspiratio, -onis, fr inspiration] 1 (Fzl) Inhalare a aerului în plămâni, primul timp al respirației. 2 Influență. 3 Îndemn lăuntric. 4 (Fig) Entuziasm creator. 5 Complex de idei creatoare. 6 (Fig) Idee, soluție apărută pe neașteptate în conștiință.
3. [DEX '98] INSPIRAȚIE, inspirații, s. f. 1. Inhalare a aerului în plămâni, primul timp al respirației. 2. Fig. Avânt, forță, entuziasm creator; complex de idei creatoare, stare de maximă tensiune creatoare. 3. Fig. Idee, soluție apărută pe neașteptate în conștiință. [Var.: inspirațiune s. f.] – Din fr. inspiration, lat. inspiratia.
4. [DLRLC] INSPIRAȚIE2, inspirații, s. f. Primul timp al respirației, constînd în tragerea aerului în plămîni.
5. [DLRLC] INSPIRAȚIE1, inspirații, s. f. 1. Avînt, forță, entuziasm creator (mai ales în activitatea artistică), complex de idei creatoare provocat de un fapt, de o împrejurare sau de o persoană. O artă cu rădăcini în inspirația populară devine un bun comun al maselor de pretutindeni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 1/5. Stingea lampa, aștepta prin întuneric inspirația, înjgheba cîte un vers în cap. REBREANU, I. 62. Persoană cu inspirații artistice era numai domnița Ralu, fata cea mai mică a lui Caragea. GHICA, S. 43. 2. Gînd, idee, soluție apărută pe neașteptate în conștiință. Poate am avut o fericită inspirație. Aș fi regretat toată viața, dacă nu aș fi încercat și acest ultim mijloc. C. PETRESCU, C. V. 336. Își blestema în gînd inspirația nenorocită de-a se lua după capriciile unei cucoane inconștiente. REBREANU, R. II 47. Mario, mă iubești tu? – Dar dacă nu m-ar chema Maria? zise ea sub inspirația unei fulgerătoare maliții. EMINESCU, N. 82. – Variantă: (învechit) inspirațiune (pronunțat -ți-u-) (ODOBESCU, S. I 199) s. f.
6. [DN] INSPIRAȚIE s.f. 1. Tragere, inhalare, introducere a aerului în plămîni. 2. (Fig.) Facultatea creatoare, spontană a inteligenței umane. ♦ Avînt, entuziasm, forță creatoare. 3. (Fig.) Gînd, idee apărută spontan. [Gen. -iei, var. inspirațiune s.f. / cf. fr. inspiration, lat. inspiratio].
7. [MDN '00] INSPIRAȚIE s. f. 1. inhalare a aerului în plămâni. 2. facultate creatoare, spontană a inteligenței umane. ◊ avânt, entuziasm, forță creatoare. 3. (fig.) idee (salvatoare) apărută spontan în conștiință. (< fr. inspiration, lat. inspiratio)
8. [DEX '09] INSPIRAȚIUNE s. f. v. inspirație.
9. [MDA2] inspirațiune sf vz inspirație
10. [MDA2] inspirăciune sf vz inspirație
11. [CADE] * INSPIRAȚIUNE, INSPIRAȚIE sf. 1 Tragerea aerului în plămîni ¶ 2 Ⓕ Sentiment, cugetare care pare că ia naștere deodată în inimă, în spirit ¶ 3 Entuziasm ce însuflețește pe poet, pe artist ¶ 4 Starea sufletului, a spiritului, ale cărui sentimente sau cugetări par a fi comunicate de divinitate ¶ 5 Povață, sfat, idee de a face ceva: am urmat inspirația dumitale [fr.].
12. [DLRLC] INSPIRAȚIUNE s. f. v. inspirație1.
13. [DN] INSPIRAȚIUNE s.f. v. inspirație.
14. [Șăineanu, ed. VI] inspirați(un)e f. 1. intrarea aerului în plămâni; 2. acțiunea de a face să nască o cugetare; 3. sentiment, cugetare ce însuflețește pe poet, pe artist; 4. starea sufletului inspirat de divinitate: inspirațiunea profetică.
15. [Scriban] *inspirațiúne f. (lat. inspirátio, -ónis). Intrarea aeruluĭ în plămînĭ. Fig. Sfat, sugestiune: a lucra pin inspirațiunea cuĭva. Starea sufletuluĭ aflat supt influența directă a uneĭ puterĭ supranaturale: inspirațiune profetică. Entusiazm creator, dezlegarea imediată a uneĭ probleme mult timp cugetate: poet plin de inspirațiune. Lucru inspirat: inspirațiunile genĭuluĭ. – Și -áție și -áre.
16. [DOOM 3] inspirație (desp. -ți-e) s. f., art. inspirația (desp. -ți-a), g.-d. art. inspirației; pl. inspirații, art. inspirațiile (desp. -ți-i-)
17. [DOOM 2] inspirație (-ți-e) s. f., art. inspirația (-ți-a), g.-d. art. inspirației; pl. inspirații, art. inspirațiile (-ți-i-)
18. [MDO] inspirație
19. [D.Religios] inspirație, inspirații s. f. 1. Tragere, inhalare de aer în piept. 2. Fig. Sfat, sugestie; avânt, entuziasm creator. 3. Fig. Insuflare, idee apărută pe neașteptate în conștiință. ♦ (Bis.) Insuflarea adevărurilor de credință, calea sau mijlocul prin care Dumnezeu, prin Duhul Sfânt își face cunoscute voia Sa și adevărurile Sale mântuitoare, indicând persoanelor alese ideile sau chiar cuvintele care trebuie spuse sau scrise pentru a fi cunoscute de oameni. [Var. inspirațiune s. f.] – Din inspira.
20. [DE] MENS DIVINIOR (lat.) spirit divin (inspirație divină) – Horațiu, „Satirae”, I, 4, 43. Inspirația este o condiție indispensabilă creației poetice.
21. [CECC] Mens divinior (lat. „Minte divină”) – în sensul de „har divin”, „foc sacru”, de inspirație. Horațiu, în Satira a IV-a din cartea întîi, versul 43 ș.u., susține că poezia e una și versificația e alta; nu oricine versifică se poate intitula și poet. Mai clar: nu-l poți considera poet nici pe acel care scrie apropiat de vorbirea obștească, nici pe acel care știe doar să închidă un vers în măsură. Nu-i de ajuns – spune Horațiu – din cuvinte comune închegat să ai versul. Fondul și forma trebuie să aibă suflu avîntat, putere și un anume ritm de vorbire. Poet este acela care vădește în vers o minte divină (mens divinior) și gură care să sune sublim (os magna sonaturum). Deci, în două cuvinte: har și dar. E o aluzie la vechea teorie estetică platoniciană după care poeții creează într-un delir sacru. Prin glasul poeților vorbesc zeii. LIT.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL