1. [DEX '09] GUDURA, gudur, vb. I. Refl. 1. (Despre câini; la pers. 3) A-și manifesta bucuria sau atașamentul față de om prin diferite mișcări (dând târcoale și din coadă). 2. Fig. (Depr.; despre oameni) A se ploconi, a se umili fără demnitate în fața cuiva, a linguși pe cineva (pentru a-i obține favorurile). – Cf. alb. gudulis[1].
2. [MDA2] gudura [At: NEGRUZZI, S. I, 59 / V: (reg) ~ri / Pzi: gudur / E: ns cf alb gudulis] 1 vr (D. câini) A-și manifesta bucuria sau atașamentul față de om, dându-i târcoale și mișcând din coadă. 2 vt (Nob; d. cai) A scutura coama. 3 vr (Fig; dep; d. oameni) A se linguși. 4 vr (Fig; dep; d. oameni) A se umili.
3. [CADE] GUDURA (-ur) vb. refl. 1 A-și arată bucuria, dînd din coadă (vorb. de cîini): Tric se gudură pe lîngă mine, mă bate cu coada (BR.-VN.); începe a lătra și a se ~ pe lîngă dînsa (DLVR.) ¶ 2 Ⓕ A se linguși vorb. de oameni: te-ai gudurat cu vorbe dulci, pentru ca să iei în casa mea locul mumei copilei mele (ALECS.); femeia se gudură ca un cîine bătut (GRL.).
4. [DEX '96] GUDURA, gudur, vb. I. Refl. 1. (Despre câini; la pers. 3) A-și manifesta bucuria sau atașamentul față de om, dându-i târcoale și mișcând din coadă. 2. Fig. (Depr.; despre oameni) A se ploconi, a se umili fără demnitate în fața cuiva, a linguși pe cineva (pentru a-i obține favorurile). – Cf. alb. gudulis[1].
5. [DLRLC] GUDURA, gudur, vb. I. Refl. 1. (Despre cîini) A-și manifesta bucuria sau iubirea față de om, dîndu-i tîrcoale, tîrîndu-se înaintea lui sau atingîndu-se de el și mișcînd mereu din coadă. Cîinele se gudură, cerînd iertare. C. PETRESCU, S. 43. O droaie de cîini i se gudurau primprejur, sărindu-i pe haine. D. ZAMFIRESCU, R. 89. După ce alergă de la o turmă la alta ca să se gudure la Elicio și la Galatea cînele începe a alerga. NEGRUZZI, S. I 59. 2. Fig. (Despre oameni) A se ploconi, a se umili (în fața cuiva), a linguși (pe cineva). Avea un fel de a se gudura, vorbind c-un ton falș, între scîncet și dezmierdare. BART, E. 311. Ea nu-i ca astea cu obrazul uns Și nu se gudură cînd te-a ajuns, Iar cînd nu-i placi, nu-și rîde pe ascuns. PĂUN-PINCIO, P. 92.
6. [Șăineanu, ed. VI] gudurà v. 1. a da din coadă: cățelul, cum este lingușitor, tot fățăia din coadă și se gudura ISP. 2. fig. a se târî ca un câine când se gudură, a linguși josnic. [Origină necunoscută].
7. [MDA2] gudură sf [At: PAȘCA, GL. / Pl: ~re / E: gudura] (Reg) Femeie lingușitoare.
8. [MDA2] guduri v vz gudura
9. [Scriban] gúdur (mă), a -á v. refl. (după uniĭ, d. lat. *codŭlare, a da din coadă, după alțiĭ, d. lat. *gáudulo. -áre, d. gaudére, a se bucura. Cp. și cu alb. gudulis, gîdil). Se zice despre cînĭ cînd îșĭ arată bucuria față de cineva (dînd din coadă, sărind ș. a.). Fig. Mă arăt servil în fața celor marĭ.
10. [DOOM 3] gudura (a se ~) (fam., pop.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă gudur, 3 se gudură; conj. prez. 1 sg. să mă gudur, 3 să se gudure; imper. 2 sg. afirm. gudură-te; ger. gudurându-mă
11. [DOOM 2] !gudura (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 se gudură
12. [IVO-III] gudur.
13. [DRAM 2015] gudura, vb. refl. – 1. (ref. la câini) A-și manifesta bucuria sau atașamentul față de om: „Păstoru’ Urșilor o și fluierat cătă urs, așa cum ar fi fluierat la un câne, și ursu o fugit la el, s-o gudurat la picioarele lui” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 72). 2. A se ploconi, a se umili în fața cuiva. – Et. nec. (Șăineanu); cf. alb. gudulis (Scriban, DEX, MDA); cuvânt autohton, cf. alb. gudulis (Russu, 1981).
14. [DRAM] gudura, vb. refl. – (Despre câini) A-și manifesta bucuria față de om. (Despre oameni) A se linguși. – Cuvânt autohton, cf. alb. gudulis (Russu 1981).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL