1. [DEX '09] FĂRÂMA, fărâm, vb. I. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) sfărâma, a (se) sparge, a (se) zdrobi, a (se) frânge. ◊ Expr. (Tranz.) A-și fărâma capul = a se chinui să rezolve o problemă dificilă, a-și bate capul. ♦ A (se) distruge, a (se) nimici. [Var.: fărma vb. I] – Din fărâmă.
2. [MDA2] fărâma [At: DOSOFTEI, V. S. 128 / V: ~răma, ~rma / Pzi: fărâm (îvr ~mez), fărm, farm, farâm / E: fărâmă] (Pop) 1-2 vtr A (se) sparge în bucățele. 3-4 vtr A (se) distruge. 5 vt (Înv; îe) A-și ~ trupul A-și îndoi trupul de la mijloc. 6 vt (Îe) A-și ~ capul A-și bate capul (83). 7 vr (Înv; d. corăbii) A naufragia. 8 vr (Fig) A munci din greu. 9 vt (Înv) A frământa (1). 10 vt (Trs; îe) A-l ~ la inimă (sau la stomac) (pe cineva) A avea colici Cf a frământa (11).
3. [DEX '09] FĂRÂMĂ, fărâme, s. f. Bucată mică rămasă din ceva (după ce s-a sfărâmat, s-a spart, s-a rupt etc.); fiecare dintre bucățelele în care s-a împărțit un obiect (în urma sfărâmării, spargerii, ruperii). ◊ Expr. A (se) face (mici sau mii de) fărâme = a (se) sfărâma. – Cf. alb. thërrime.
4. [DEX '09] FĂRMA vb. I v. fărâma.
5. [MDA2] fărăma v vz fărâma
6. [MDA2] fărâmă sf [At: TETRAEV. 227 / V: fărmă, fărâm sn / Pl: ~me, (rar) ~mi / E: ns cf alb thërrime] 1 Fiecare dintre bucățile mici rămase în urma spargerii, zdrobirii unui obiect sau material. 2 (Pex) Bucată foarte mică. 3 (Lpl) Resturi (de mâncare). 4 (Îe) A (se) face (mici sau mii și) ~me A (se) sfărâmă. 5 (Fig; în legătură cu abstracte) Puțin.
7. [MDA2] fărma v vz fărâma
8. [MDA2] fărmă sf vz fărâmă
9. [DEXI] fărîmá vb. I. (pop.) 1 tr., refl. (despre obiecte, materiale etc.) A (se) sparge, a (se) sfărîma, a (se) rupe în bucăți. ◊ expr. (tr.) A-și fărîma capul = a-și bate capul, a se chinui să rezolve o problemă dificilă. (înv.) A-și fărîma trupul = a-și îndoi trupul de la mijloc. (reg.) A-l fărîma la inimă (sau la stomac) (pe cineva) = a avea colici. 2 refl. A se destrăma; a se distruge. Firele albe de nori se fărîmaseră ușoare ca fumul (SAHIA). • prez.ind. fărîm. și (pop.) fărmá vb. I. / fărîmă + -a.
10. [DEXI] fărîmă s.f. 1 Fiecare dintre bucățile mici rămase în urma spargerii, sfărîmării unui obiect sau a unui material. ◊ expr. A (se) face (mici sau mii de) fărîme = a (se) sfărîma complet. 2 ext. Bucată foarte mică. 3 (la pl.) Resturi de mîncare. • pl. -e. / cuv. autoh.; cf. alb. thërrime.
11. [CADE] FĂRÎMA, ‼FĂRÎMI, Mold. FĂRMA (-rîm, Mold. farm, poet. farm) vb. tr. și refl. A (se) face fărîme, a (se) preface, a (se) rupe, a (se) sdrobi în mici bucățele; Fig.: văpaia lunii se farmă de muchiile valurilor VLAH..
12. [CADE] FĂRÎMĂ (pl. -me) sf. 1 Bucățică foarte mică ruptă dintr’un obiect, sau dintr’un obiect care s’a rupt, s’a spart în mici bucățele: o ~ de pîine; a face fărîme, a fărîma, a sdrobi, a face bucăți: făcu mici fărîme pe necuratul de zmeu ISP. ¶ 2 Fig. O cantitate foarte mică, o părticică mică, un pic: mînată spre locașul mîntuirii d’o ~ de nădejde DLVR.; o biată ~ de adevăr se cucerea mai greu decît o țară VLAH. [comp. alb. θărimă].
13. [CADE] FĂRÎMĂTOR adj. verb. FĂRÎMA Care fărîmă.
14. [CADE] FĂRÎMICĂ, FĂRIMICĂ (pl. -ci) sf. 1 dim. FĂRÎMĂ: îl făcură mici fărîmici ODOB. ¶ 2 Fărîmă de pîine.
15. [CADE] FĂRÎMIȚĂ (pl. -țe) sf. dim. FĂRÎMĂ: umerii obrazului scoși și nasul numai o ~ de sfîrc I. -GH..
16. [CADE] FĂRÎMUȘĂ sf. dim. FĂRÎMĂ: coteii și mîțele din fărîmușile mesii stăpînilor se hrănesc CANT..
17. [CADE] FĂRMA 👉 FĂRÎMA.
18. [DLRLC] FĂRÎMA, fărîm, vb. I. Tranz. A preface (ceva) în fărîme, a rupe în bucăți, a frînge, a sparge; fig. a zdrobi, a nimici, a distruge. V. sfărîma. Minerii... Fărîmă muntele în cioburi mărunte. DEȘLIU, G. 46. Vîntul... ne-a fărîmat adăpostul. SAHIA, N. 80. D-alei, doamne, Ștefan-vodă, Copil ești, ori tot mai crești? Nu-ți mai fărîma oastea! TEODORESCU, P. P. 523. ◊ (Poetic) Pîrăul curgea fărîmînd lumina și clătea ușor ierburile și florile și treceau albine prin soare ca niște scînteioare de aur. SADOVEANU, O. V 179. Copitele cailor fărîmau apa în stropi. id. F. J. 706. Moșnegii toți fărîmă lacrimi Cu genele tremurătoare. GOGA, P. 24. ◊ Expr. A-și fărîma capul = a-și bate capul, v. bate. ♦ Refl. A se destrăma. Undele veneau mai repezi, murmurau printre pietre ascuțite, săreau fărîmîndu-se în bulgărași de argint. SADOVEANU, O. III 364. Cerul se arăta albastru și bun. Firele albe de nori se fărîmaseră ușoare ca fumul. SAHIA, N. 67. – Variante: fărma (fărm și farm) (ANGHEL, Î. G. 9, SBIERA, P. 146, EMINESCU, O. I 83) vb. I.
19. [DLRLC] FĂRÎMĂ, fărîme, s. f. Bucată mică rămasă din ceva (după ce s-a spart, s-a rupt, s-a frînt etc.); firimitură. Fărîmă de pîine. ◊ Fig. Cum ar fi vrut minerii din Sasca și Donau... Să strîngă-n suflet, calde, fărîmele de soare. VINTILĂ, O. 25. [Papagalul] își umbrea din nou fărîma de aur din ochi... și recădea în somnolența și melancolia lui de exilat. ANGHEL, PR. 43. ◊ Expr. A (se) face (mici sau mii și) fărîme = a (se) fărîma, a (se) zdrobi, a (se) nimici. Carul s-a stricat... Și mici fărîme s-a făcut. SEVASTOS, N. 211. Cînd au socotit zmeii că l-au buchisat cum se cade și că l-au făcut fărîme, au intrat în casă bucuroși. SBIERA, P. 183. Făcu mici fărîme pe necuratul de zmeu. ISPIRESCU, L. 131. Am o cățea cu dinții de oțel și, de i-oi da drumul, te face mii și fărîme! CREANGĂ, P. 90.
20. [DLRLC] FĂRMA vb. I v. fărîma.
21. [DLRM] FĂRÎMA, fărîm, vb. I. Tranz. A preface ceva în fărîme, a sparge, a frînge; fig. a zdrobi, a nimici. ♦ Expr. A și fărîma capul = a se strădui să rezolve o problemă grea. [Var.: fărma vb. I] – Din fărîmă.
22. [DLRM] FĂRÎMĂ, fărîme, s. f. Bucată mică rămasă din ceva (după ce s-a fărîmat, s-a spart, s-a rupt etc.); firimitură. ♦ Expr. A (se) face (mici sau mii și) fărîme = a (se) fărîma, a (se) zdrobi, a (se) nimici. – Comp. alb. thërimë.
23. [Șăineanu, ed. VI] fărămà v.1 a face fărăme. [Abstras din fărâmă].[1]
24. [Șăineanu, ed. VI] fărămă f. 1. bucățică foarte mică: o fărămă de pâine; 2. părticele râmase din ceva spart: fărăme de oală; 3. fig. parte foarte mică: o fărămă de speranță. [Cf. lat. FRAGMEN].
25. [Șăineanu, ed. VI] fărmà v. (poetic) a fărăma: vântul o creangă farmă EM.
26. [Scriban] farm, V. fărîm.
27. [Scriban] fărám, a -ămá, V. fărîm.
28. [Scriban] fărămá, fărămí, V. fărîm.
29. [Scriban] fărîm și sfărîm orĭ -rám, a -ărîmá și (ob.) a -ărăma (vechĭ fărîm, a -í și fărim, a -á) și (maĭ rar) farm și sfarm, a -ărmá v. tr. (alb. thărrmónĭ, fărîm, care ar veni d. lat. fragmĭnare, a fragmenta. – Se conj. ca dărîm). Prefac în bucățele, în fărîme, sparg: a sfărăma un bulgăre de pămînt. Fig. Nimicesc, înlătur: a sfărăma lanțurile tiraniiĭ. V. refl. Pînea uscată se sfărîmă. A sfărăma pe cineva în bătaĭe, a-l bate grozav.
30. [Scriban] fărîmă f., pl. e (d. fărîm). Bucățică foarte mică: dă-mĭ o fărîmă de pîne. Fig. A avea o fărîmă de speranță. – Maĭ rar sf-. La Cost. (1, 285) fărímă.
31. [DOOM 3] fărâma (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. fărâm, 3 fărâmă; conj. prez. 1 sg. să fărâm, 3 să fărâme
32. [DOOM 2] fărâma (a ~) vb., ind. prez. 3 fărâmă
33. [DOOM 3] fărâmă s. f., g.-d. art. fărâmei; pl. fărâme
34. [DOOM 2] fărâmă s. f., g.-d. art. fărâmei; pl. fărâme
35. [MDO] fărîma (ind. prez. 1 sg. fărîm, 1 pl. fărîmăm)
36. [IVO-III] fărâm, -mare inf. s.
37. [DER] fărîma (fărîm, fărîmat), vb. – A sparge, a face bucăți. – Var. (s)făr(î)ma, (s)făr(î)mi. Lat. *ex-formāre, cf. it. sformare „a desfigura”, sformato „diform”. Rezultatul sfărma este normal (pentru o › ă, cf. fără); formele cu î se datorează unei încrucișări cu dărîma, v. aici. În general se explică acest cuvînt prin fărîmă „fragment”, care se consideră identic cu alb. theṝimë (< mr. sîrmă) „fragment”, theṝmoń (< mr. sîrmare) „a sparge” și derivat din lat. *farrimen, de la far „alac” (Pușcariu, Conv. lit., XXXV, 818 și ZRPh., XXVII, 739; Pușcariu 582; Giuglea, Dacor., III, 598; Philippide, II, 712; Rosetti, II, 116), ipoteză dificil de admis din punct de vedere semantic (cf. REW 3202). Diez, Gramm., I, 281, urmat de Körting 3950, Meyer 90 și Scriban, propusese lat. fragmen, care reprezintă de asemenea dificultăți. Alb. pare a proveni din rom. – Cf. înfărma. Der. fărîmă, s. f. (fragment, bucată; firimitură; rest); fărîmăcios (var. (s)făr(î)măcios, (s)făr(î)micios), adj. (care se fărîmă, inconsistent); fărîmat (var. (s)făr(î)mat, (s)făr(î)mit), s. n. (spargere; fărîmare; oboseală, rău, amețeală); fărîmător (var. (s)făr(î)mător, (s)făr(î)mitor), adj. (care (s)fărîmă); fărîmătură (var. (s)făr(î)mătură, (s)făr(î)mitură, fir(i)mitură), s. f. (fărîmare; distrugere; spargere, hernie; firimitură; resturi); în ultimele var. pare a fi intervenit o încrucișare cu fir; fărîmița (var. sfăr(î)mița, (s)făr(î)mica, (s)făr(î)miți, fir(i)miți), vb. (a face bucățele, a face firimituri), din dim. fărîmiță.
38. [DRAM 2021] fărâmá, fărâm, (fărma), v.t.r. (pop.) A (se) sfărâma, a (se) zdrobi. – Din fărâmă „fragment” (MDA).
39. [DRAM 2015] fărâma, fărâm, (fărma), vb. tranz., refl. – (pop.) A (se) sfărâma, a (se) zdrobi. – Din fărâmă „fragment” (Șăineanu; Pușcariu, Giuglea, Philippide, Rosetti, cf. DER; DEX, MDA).
40. [DRAM 2021] fărấmă, fărâme, (fărâmătură, fărâmitură), s.f. Bucată, rămășiță, miez (de pâine). ■ (onom.) Fărâmă, nume de familie în jud. Maram. – Cuv. autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu, Reichenkron), cf. alb. thërrime.
41. [DRAM 2015] fărâmă, fărâme, (fărâmătură), s.f. – Bucată, rămășiță, miez (de pâine). ♦ (onom.) Farâmă, Fârâmă, Făramă, Farama, Fărâmă, Faramă, Fărâma, Fărăma, Farâma, nume de familie (45 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Cf. alb. thërrime (DEX, MDA); cuvânt autohton (Philippide, Rosetti, Russu, Brâncuș, Vraciu, Reichenkron), cf. alb. thërrime, din i.-e. *kér- „a vătăma; a se sparge, a se sfărâma” (Russu, 1970).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL