1. [DEX '09] FUMEGA, pers. 3 fumegă, vb. I. Intranz. 1. A scoate fum, a arde înăbușit, fără flacără și cu fum. ♦ (Despre lămpi, lumânări, sobe etc.) A arde defectuos, eliminând fum. 2. A scoate aburi. – Lat. fumigare.
2. [MDA2] fumega vi [At: BIBLIA (1688), ap. TDRG / Pzi: 3 fumegă / E: ml fumigare] 1 A arde înăbușit, fără flacără și cu fum Si: (reg) a fumui (1). 2 (D. lămpi, lumânări, sobe etc.) A arde defectuos, eliminând fum. 3 (Pfm; îe) A-i ~ (cuiva) nasul A fi furios. 4 A scoate aburi. 5 (Pop; d. alimente) A scoate aburi în timpul preparării termice.
3. [CADE] FUMEGA (-eg) vb. intr. 1 A arde (fără flacără), scoțînd (mult) fum; a scoate fum: puse pe tăciunii ce fumegau în vatră un braț de vreascuri NEGR.; aruncă jos pușca, a cărei guri tot fumegă CAR. ¶ 2 A scoate aburi: valea e în ceață, munții fumegă VLAH. [lat. fumĭgare].
4. [CADE] FUMEGĂTOR adj. verb. FUMEGA. Care fumegă.
5. [DLRLC] FUMEGA, fumeg, vb. I. Intranz. (Mai ales la pers. 3) 1. A scoate fum, a arde înăbușit, fără flacără și cu fum. Pata roșie pe cer era mai sîngeroasă și pe ea se zugrăveau contururile conacului Iuga, ca niște ruine arse și încă fumegînd. REBREANU, R. II 159. Tăciunii... fumegau în vatră. NEGRUZZI, S. I 92. ◊ (Rar, în forma de gerunziu feminin) Cînd s-a-ntors cu arma fumegîndă Bătu-n pămînt. COȘBUC, P. I 141. ◊ Fig. Ca o făclie stinsă de ce mereu să fumegi, De ce mereu aceleași gîndiri să le tot rumegi? EMINESCU, O. IV 385. ♦ (Despre lămpi, lumînări, sobe etc.) A arde defectuos, făcînd fum. Lampa de pe masă fumegase și-și pîlpîia, obosită, flacăra. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 72. Aprinse o lampă... lumina ei fumega, pîlpîind. EMINESCU, N. 58. 2. A scoate aburi. Apa pîrîului fumega în această zi de întîlnire între iarnă și primăvară, exact ca toamna cînd dau brumele. CĂLUGĂRU, O. P. 55. Fumegau depărtările pretutindeni, pămîntul își descuiase inima, slobozindu-și șipotele gureșe. CAMILAR, N. II 353. [Telegarilor] le fumegau șoldurile lucioase. STANCU, D. 5.
6. [Șăineanu, ed. VI] fumegà v. 1. a face fum: soba fumegă; 2. (poetic) a arde: să fumege ’nainte-mi orașele ’n ruine EM. [Lat. FUMIGARE].
7. [Scriban] fúmeg, a -á v. intr. (lat. fúmigo, -áre, d. fumus, fum, și agere, a face. V. purg). Fac fum: lampa fumegă, ruinele fumegă după incendiŭ. – Vechĭ -ăgá.
8. [DOOM 3] fumega (a ~) vb., ind. prez. 3 fumegă, imperf. 3 pl. fumegau; conj. prez. 3 să fumege
9. [DOOM 2] fumega (a ~) vb., ind. prez. 3 fumegă
10. [DER] fumega (-g, fumegat), vb. – 1. A scoate fum. – 2. A face aburi. Lat. fŭmĭgāre (Pușcariu 670; Candrea-Dens., 678; REW 3570; DAR), cf. fum. – Der. fumegător, adj. (care fumegă); fumegos (var. fumegăios), adj. (care fumegă); fumegai (var. fumigai), s. n. (fumăraie). – Der. neol. fumiga, vb. (a fumiga); fumigați(un)e, s. f., din fr.
11. [Argou] fumegară, fumegare s. f. (adol.) țigară.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL