[DTM] cantus firmus (cuv. lat., „melodie fixă”), linie melodică, „dată”, peste sau sub care se construiesc celelalte linii melodice în cadrul contrapunctului* sever. C. își are originea în melodiile greg.*, acele melodii ecleziastice pe care Papa Grigorie cel Mare le-a selecționat în sec. 6, grupându-le în antifonar*. Melodiile greg. s-au păstrat nealterate până în prezent în practica bis. cat. În afara acestora, rolul de c. a fost preluat și de unele pop., între care cel mai celebru este „L’homme armé”. În cadrul polifoniei*, coexistă nu numai linia melodică a c. cu melodiile celorlalte voci (2) ci, de multe ori, și textele în limbi diferite (fr. și lat. etc.). În sec. 9-10 ele formau așa-numitele vox principalis, care au devenit mai târziu vox organizandi în organum* și apoi vocea de bază, tenor (3) sau c. în discant (I, 1, 2). În contrapunctul sever c. este alcătuit din notele lungi de durate* egale (v. cantus planus), nerepetabile pe același sunet, evitând intervalele mărite* și micșorate*, salturile mari (sextă* mare, septimă*) și preferând mersul treptat*. De asemenea, c. trebuie să se scrie într-un ambitus (1) restrâns (cvintă* – decimă*). Deși esența c. este vocală, unii compozitori le-au folosit și în piese instrumentale. (Fr. Listz, J. Brahms, P. Boulez etc.). Abrev.: c. f.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL