1. [MDA2] elocuență sf vz elocvență
2. [CADE] * ELOCUENȚĂ sf. 1 Ușurința de a se exprima, arta, talentul de a vorbi bine, de a mișca și a convinge prin vorbirea sa ¶ 2 Însușirea a tot ce poate produce aceleași efecte ca elocuența: nu prea aud bine discursul, dar gesturile și mimica sînt de o ~ suficientă (VLAH.) [fr. éloquence].
3. [CADE] *ELOCUENȚĂ sf. 1 Ușurința de a se exprima, arta, talentul de a vorbi bine, de a mișca și a convinge prin vorbirea sa ¶ 2 Însușirea a tot ce poate produce aceleași efecte ca elocuența: nu prea aud bine discursul, dar gesturile și mimica sînt de o ~ suficientă VLAH. [fr. éloquénce].
4. [Scriban] *elocŭénță f., pl. e (lat. eloquentia). Arta, talentu de a vorbi bine, de a emoționa, de a convinge. Fig. Putere de a convinge: elocŭența cifrelor. – Fals -cvență, -cínță.
5. [DEX '09] ELOCINȚĂ s. f. v. elocvență.
6. [DEX '09] ELOCVENȚĂ s. f. Însușirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos, emoționant, convingător. ♦ Expresivitate. [Var.: (înv.) elocință s. f.] – Din fr. éloquence, lat. eloquentia.
7. [MDA2] elocență sf vz elocvență
8. [MDA2] elocință sf vz elocvență
9. [MDA2] elocuenție sf vz elocvență
10. [MDA2] elocuință sf vz elocvență
11. [MDA2] elocvență sf [At: VĂCĂRESCUL, I. II, 18v/1 / V: ~cen~, ~cin~, (înv) ~cue~, ~cuenție (S și: ~oun~), ~cuin~ (S și: ~oun~), ~ție / Pl: ~țe / E: fr éloquence, it eloquenza, lat eloquentia] 1 Însușire sau talent de a convinge sau de a emoționa prin vorbe Si: expresivitate. 2 Forță de convingere. 3 (Pex; îe) ~ța ochilor, ~ mimicii etc. Putere de convingere a expresiei feței sau mimicii. 4 (Pex) Dovadă de netăgăduit. 5 (Îlav) Cu ~ Elocvent (4). 6 (Asr; liv) Retorică.
12. [MDA2] elocvenție sf vz elocvență
13. [CADE] ⦿ ELOCINȚĂ = ELOCUENȚĂ.
14. [CADE] ⦿ELOCINȚĂ = ELOCUENȚĂ.
15. [DLRLC] ELOCVENȚĂ s. f. Talent, iscusință de a vorbi frumos, convingător. Redactori care lăudați Pe unii dintre candidați, Ce proștilor le dați virtuți Și elocvență celor muți. ALEXANDRESCU, P. 171. ♦ Putere expresivă, calitate de a exprima ceva în mod sugestiv. Mimică de o elocvență deosebită.
16. [DLRM] ELOCVENȚĂ s. f. Însușirea de a fi elocvent. [Var. : (Înv.) elocInță s. f.] – Fr. éloquence (lat. lit. eloquentia).
17. [DN] ELOCVENȚĂ s.f. Talent, arta de a vorbi frumos; elocință. ♦ Expresivitate, exprimare sugestivă. [Cf. it. eloquenza, lat. eloquentia].
18. [MDN '00] ELOCVENȚĂ s. f. însușirea de a fi elocvent; arta de a vorbi frumos, emoționant, convingător; elocință. ◊ expresivitate. (< fr. éloquence, lat. eloquentia)
19. [Șăineanu, ed. VI] elocvență f. arta, talentul de a vorbi bine, de a convinge și înduioșa.
20. [DOOM 3] elocvență s. f., g.-d. art. elocvenței
21. [DOOM 2] elocvență s. f., g.-d. art. elocvenței
22. [MDO] elocvență
23. [IVO-III] elocvență, -țe.
24. [MDTL] ELOCINȚĂ, ELOCVENȚĂ (< fr. éloquence < lat. eloquentia, de la loquor-i, a vorbi) Arta, talentul de a vorbi frumos, de a transmite altora gîndurile și sentimentele sale prin intermediul cuvîntului. Elocința este un talent natural de a convinge, iar în retorică arta de a vorbi frumos. Deși Quintilian spune: „Poeta nascitur, orator fit” (Poetul se naște, oratorul se formează), elocința este totuși un dar și poate căpăta strălucire printr-o educație aleasă. În Grecia, ea apare din cele mai vechi timpuri, jucînd un rol important în viața socială a poporului. Pericles, Demostene, Eschine au ridicat elocința pe cele mai înalte culmi. Nici la romani ea nu a fost mai puțin cultivată și mai lipsită de valoare (ex. Cicero). Retoricienii deosebesc cinci genuri principale de elocință: elocința de amvon, elocința tribunei, elocința militară, elocința baroului sau juridică, elocința academică. Acestea aparțin elocinței vorbite, căreia i se adaugă și elocința scrisă, între elocința scrisă și cea vorbită, între un discurs și o carte, fiind însă o mare deosebire. Oratorului i se cere o voce plăcută, gesturi adecvate exprimării orale a ideilor, însușirea de a atrage auditoriul, putîndu-se trece cu vederea unele neglijențe stilistice și chiar compoziționale, pe cîtă vreme, față de forma scrisă, exigența e cu mult mai mare.
25. [DE] CEDANT ARMA TOGAE, CONCEDANT LAUREA LAUDI (lat.) armele să cedeze locul togii, laurii – elocvenței – Cicero, „De oficiis”, I, 22, 77. Astfel formulează Cicero preferința sa pentru o conducere civilă a societății. P. ext. Îndemn la soluționarea pașnică a conflictelor.
26. [CECC] Cedant arma togae, concedat laurea linguae (lat. „Armele să cedeze togei, laurii elocvenței!”) – primul vers din Elogiul pe care Cicero și l-a închinat lui însuși, în amintirea consulatului său și a activității publice pentru care a fost proclamat „Părinte al Patriei”. De obicei se citează numai primul emistih: cedant arma togae, prin care se cere unei conduceri militare (armele) să lase locul administrației civile (toga). Prin extensiune, e un îndemn spre a renunța la spadă, la conflicte, la violență și a prefera uneltele creației pașnice. LIT.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL