1. [DEX '09] DOLIE, dolii, s. f. 1. Șanț sau unghi format la intersecția a două versante de acoperiș. 2. (Reg.) Loc în care un râu curge încet, lin. – Din sl. dolĕ.
2. [MDA2] doiu s vz dolie1
3. [MDA2] dolie1[1] sf [At: (a. 1829) IORGA, S.D. XIV, XXXV / V: doiu s / Pl: ~ii / E: vsl долѥ] (Mai ales Mol) 1 Parte a albiei unui râu, cu înclinație mică și curgere lină, unde apa este adâncă. 2 Loc adăpostit de vânt. 3 Bulboană. 4 (Reg) Loc unde apa iese de pe jilipul morii, dând impresia că fierbe. 5 (La casele țărănești) Loc de pe acoperiș unde se unesc două planuri. 6 Șanț de scurgere a apei în apropierea streașinilor la clădirile care au acoperișul puțin înclinat. 7 Tabla care căptușește dolia (6). 8 (Reg) Partea cea mai înaltă a acoperișului unei case.
4. [MDA2] dolie2 sf [At: H XII, 40 / Pl: ~ii / E: nct] (Mol) Bacșiș dat lăutarilor la nuntă.
5. [CADE] DOLIE sf. Mold. 1 🌐 Apă foarte lină (ȘEZ.): străbătînd o țară ca din poveste, cînd prin șuvoaie, cînd prin dolii (GN.) ¶ 2 💒 Șanțul pe care-l formează înclinațiunea a două acoperișuri de case unite între ele: învelitoarea ei era de olane, iar la cele două puncturi unde se unesc doliile avea cîte o bășică de pămînt (FIL.) [comp. vsl. dolĕ, rut. doli „jos, în vale”].
6. [DLRLC] DOLIE, dolii, s. f. 1. (Mold.) Loc în care o apă curgătoare curge încet, leneș. Anul trecut, subt lunca de la malul celălalt era o dolie, care acuma a rămas pe uscat. SADOVEANU, Î. A. 10. ◊ (Adjectival). Caută de mai îngăduie pluta mai ales pe unde-i apa dolie. ȘEZ. V 70. 2. Șanț sau jgheab format la intersecția a două versante de acoperiș. La coamă se pune un rînd de olane... iar la dolie se pune pe dedesubt o tablă de fier. La TDRG. La cele două puncturi unde se unesc doliile, [casa] avea cîte o bășică de pămînt smălțuită, cu vîrful în formă de pasăre. FILIMON, C. 263.
7. [Șăineanu, ed. VI] dolie f. întretăierea a două planuri de învelitoare a unei case. [Cf. slav. DOLIE, în jos].
8. [Scriban] 1) dólie f. (vsl. dolĕ, rut. doli, jos, în jos, d. dolina, vale. V. dolină). Est. Văĭoagă între doŭă dealurĭ. Adîncătură între doŭă planurĭ ale unuĭ acoperiș. Partea lină a unuĭ rîŭ de munte.
9. [Scriban] 2) dólie f. (rus. rut. dólĕa, porțiune, parte). Nord. Refenea, cotizațiune (de la flăcăĭ p. lăŭtarĭ la horă).
10. [Scriban] doliésc v. tr. (d. dolie 1). Împing pluta la vale (la adînc).
11. [DOOM 3] dolie (reg.) (desp. -li-e) s. f., art. dolia (desp. -li-a), g.-d. art. doliei; pl. dolii, art. doliile (desp. -li-i-)
12. [DOOM 2] dolie (-li-e) s. f., art. dolia (-li-a), g.-d. art. doliei; pl. dolii, art. doliile (-li-i-)
13. [DER] dolie (dolii), s. f. – 1. Șanț, unghi format la intersecția a două versante de acoperiș. – 2. (Mold.) Loc în care un rîu curge încet. Sl. dolĕ „în jos” (Tiktin; Candrea; Iordan, BF, VII, 241), cf. rut. doli. – Der. doli (var. dolii), vb. (a conduce pluta spre un loc liniștit); dolină, s. f. (depresiune în formă de pîlnie), cuvînt științific, din sb., slov. dolina prin intermediul germ. Doline; dornă, s. f. (ochi de apă liniștită), probabil alterare de la *dolnă, conservat în Olt. și Trans. și în toponimul Dorna. Probabil aceleiași rădăcini sl. îi aparține dulaș, s. n. (cărare pentru oi).
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL