1. [DEX '09] DISTINCȚIE, distincții, s. f. 1. Deosebire, diferență. A face distincție. Fără distincție. 2. Finețe, eleganță în înfățișare și comportări. 3. Decorație sau titlu care se acordă unei persoane pentru merite deosebite. [Var.: distincțiune s. f.] – Din fr. distinction, lat. distinctio, -onis.
2. [MDA2] distincție sf [At: SĂULESCU, HR. I, 35/12 / V: ~ten~, ~iune, (îvr) ~nție / Pl: ~ii / E: lat distinctio, -onis, fr distinction] 1 Deosebire între două sau mai multe elemente, ființe etc. Si: distingere (1), (rar) distinctăciune. 2 (Jur; înv; îs) ~iunea bunurilor Separarea bunurilor. 3 Cinste care se acordă unei persoane care se remarcă într-un anumit domeniu. 4 Semn onorific (premiu, recompensă, decorație etc.) cu care se recompensează un merit. 5 (Îlav) Cu ~ În mod excepțional. 6 (Îal) Cu cinste. 7 (Înv) Considerație (1). 8 (Înv; îla) De ~iune De vază Si: important. 9 Finețe sufletească. 10 Eleganță în înfățișare, în comportament, în limbaj etc.
3. [DLRLC] DISTINCȚIE, distincții, s. f. 1. (Mai ales în legătură cu verbul «a face») Deosebire, diferență. ◊ Loc. adv. Fără distincție. Toți locuitorii... fără distincție, vor fi ținuți să se supună neîntîrziat, fără ezitare. CAMIL PETRESCU, T. II 362. 2. Atitudine aleasă, finețe, eleganță (în înfățișare și ținută). Ce port nobil... Cîtă simplitate și atîta distincție totuși. CAMIL PETRESCU, T. III 452. Avea, în gest, în felul cum clătina capul, cu bunăvoință, cînd asculta ce i se spune, o distincție pe care... n-o mai întîlnise. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 221. 3. Cinste acordată unei persoane care se remarcă printr-un merit sau care se evidențiază într-un anumit domeniu de activitate; p. ext. semn onorific (premiu, decorație etc.) instituit pentru a recompensa un merit. Marea prețuire a regimului nostru de democrație populară pentru munca femeilor s-a oglindit în miile de ordine, medalii și distincții cu care au fost răsplătite. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2508. Băiatul nu l-a făcut de rușine, a fost elev strălucit și a luat diploma cu distincție. REBREANU, R. I 95. – Variantă: distincțiune (pronunțat -ți-u-) (GALACTION, O. I 132) s. f.
4. [DN] DISTINCȚIE s.f. 1. Deosebire, diferență (în raport cu ceva). 2. Finețe; strălucire, noblețe; eleganță în ținută, în purtări. 3. Semn de deosebită prețuire, stimă acordată cuiva; (p. ext.) semn onorific cu care se recompensează un merit. [Gen. -iei, var. distincțiune s.f. / cf. fr. distinction, lat. distinctio].
5. [MDN '00] DISTINCȚIE s. f. 1. deosebire, diferență. 2. atitudine aleasă, finețe în înfățișare și eleganță în ținută. 3. semn de deosebită prețuire (titlu, decorații etc.) ce se acordă cuiva. (< fr. distinction, lat. distinctio)
6. [DEX '09] DISTINCȚIUNE s. f. v. distincție.
7. [MDA2] distencție sf vz distincție
8. [MDA2] distincțiune sf vz distincție
9. [CADE] * DISTINCȚIUNE, * DISTINCȚIE sf. 1 Faptul de a distinge, osebire: ~a binelui de rău ¶ 2 Deosebire, ceea ce face să se distingă, să se recunoască unul de altul: semn de ~ ¶ 3 Cinste, merit, vază: persoane de ~ ¶ 4 Mențiune onorabilă, decorațiune: ~ onorifică [fr.].
10. [DN] DISTINCȚIUNE s.f. v. distincție.
11. [Șăineanu, ed. VI] distincți(un)e f. 1. acțiunea de a distinge; 2. deosebire și ceeace stabilește o deosebire între oameni: semn de distincțiune; 3. foloase de naștere sau de merit: persoană de distincțiune.
12. [Scriban] * distincțiúne f. (lat. distintio, -ónis). Acțiunea de a distinge. Diferență: distincțiunea între bine și răŭ. Diviziune, separațiune: distincțiunea puterilor. Considerațiune, prerogativă, onoare: a primi semne de distincțiune. Aspect nobil: un om de o rară distincțiune. – Și -íncție.
13. [DOOM 3] distincție (desp. -tinc-ți-e) s. f., art. distincția (desp. -ți-a), g.-d. art. distincției; pl. distincții, art. distincțiile (desp. -ți-i-)
14. [DOOM 2] distincție (-tinc-ți-e) s. f., art. distincția (-ți-a), g.-d. art. distincției; pl. distincții, art. distincțiile (-ți-i-)
15. [MDO] distincție
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL