1. [DEX '09] DISIDENT, -Ă, disidenți, -te, s. m. și f. Persoană care are păreri sau opinii deosebite față de colectivitatea, organizația etc. din care face parte. ◊ (Adjectival) Grup disident. [Var.: dizident, -ă s. m. și f.] – Din fr. dissident, lat. dissidens, -ntis.
2. [MDA2] disident, ~ă smf, a [At: ASACHI, I. 345/29 / V: dezi~, dizi~, (înv) des~ / Pl: ~nți, ~e / E: fr dissident, lat dissidens, -ntis] 1-2 (Înv) (Persoană) care se abătea de la dogmele religiei catolice. 3-4 (Pex) Eretic. 5-6 (Persoană) care (făcând parte dintr-o colectivitate, dintr-o organizație etc.) are opinii deosebite de acelea ale majorității. 7-8 (Spc) (Persoană) care nu este de acord cu un regim politic aflat la putere.
3. [CADE] * DISIDENT adj. și sm. ⛪ ⏲ Ale cărui păreri (în materie religioasă sau de doctrină politică) nu se acordă cu acelea ale majorității [fr.].
4. [DLRLC] DISIDENT, disidenți, s. m. Persoană care face opinie separată față de majoritate.
5. [DN] DISIDENT, -Ă s.m. și f. Persoană ale cărei păreri, opinii sunt deosebite de ale majorității. [Var. dizident, -ă s.m.f. / cf. fr. dissident, lat. dissidens].
6. [MDN '00] DISIDENT, -Ă s. m. f. cel ale cărui păreri, convingeri (politice) sunt deosebite de ale majorității sau ale unui grup din care face parte. (< fr. dissident, lat. dissidens)
7. [DCR2] disident, -ă ♦ 1. s. m. f. (Folosit cu sens pozitiv după decembrie 1989) Persoană cu opinii opuse celor ale regimului totalitar; opozant ◊ „Ne amintim cu toții, și nu fără nostalgie, de acel prim Consiliu Național al Frontului de după revoluție, din care făceau parte majoritatea disidenților, adică acei oameni care avuseseră îndrăzneala să-l înfrunte pe față pe Nicolae Ceaușescu.” R.lit. 8 XI 90 p. 2. ◊ „Dan Deșliu nu mai era demult doar poetul oficial al comunismului românesc timpuriu; devenise disidentul lucid și îndrăzneț față de comunismul târziu (și întârziat al lui Ceaușescu).” R.lit. 28 I 92 p. 15. ◊ „Dintre toate câte a fost matematicianul de excepție ajuns la multidisciplinaritate și la filosofia științei, viitorologul, politologul [...] ceea ce va dăinui mai mult din el va fi, fără îndoială, disidentul, luptătorul demn și neînfricat pentru libertate.” D. 147/95 p. 12; v. și prospectologie. ♦ 2. adj. (Folosit cu sens pozitiv după decembrie 1989) De disidență, aparținând disidenței ◊ „Literatura disidentă are o atitudine deschis opoziționistă față de puterea comunistă.” R.lit. 29/93 p. 10. ◊ „Lucrarea se referă la mișcările dizidente, la diferite personalități proeminente ale rezistenței est-europene.” R.lit. 30/93 p. 19. ◊ „Ziarele și revistele i-au găzduit ideile disidente.” D. 143/95 p. 15 [și dizident] (din fr. dissident; DN, DN3)
8. [Șăineanu, ed. VI] disident a. care profesează o doctrină sau o opiniune diferită de a majorității.
9. [Scriban] * disidént, -ă adj. (lat. dis-sidens, -éntis). Care are ideĭ diferite de ale majoritățiĭ: junimiștiĭ eraŭ conservatorĭ disidențĭ.
10. [DEX '09] DIZIDENT, -Ă s. m. și f. v. disident.
11. [MDA2] desident, ~ă smf vz disident
12. [MDA2] dezident, ~ă smf vz disident
13. [MDA2] dizident, ~ă smf vz disident
14. [DN] DIZIDENT, -Ă s.m. și f. v. disident.
15. [DOOM 3] !disident / (colocv.) dizident adj. m., s. m., pl. disidenți/dizidenți; adj. f., s. f. disidentă/dizidentă, pl. disidente/dizidente
16. [DOOM 2] disident s. m., pl. disidenți
17. [MDO] disident
18. [IVO-III] disident.
19. [DOOM 3] dizident v. disident
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL