1. [DEX '09] DIMON s. m. v. demon.
2. [MDA2] dimon sm vz demon
3. [CADE] DIMON sm. 1 Demon, diavol, drac: piei, dimone, ucigă-te-ar crucea! (DLVR.) ¶ 2 Ⓕ Om afurisit, îndracit: ~ul de dascăl are de gînd să ne omoare (ISP.) ¶ 3 Ⓕ Copil răutăcios, drac de copil: ~ii de copii nu-i-au dat nici acolo pas (SAD.) [ngr.].
4. [DLRLC] DIMON, dimoni, s. m. (Popular) 1. Drac. V. demon. Scaraoschi atunci intră și el fără vorbă și se înghesuiește peste ceilalți dimoni, căci n-are încotro. CREANGĂ, P. 304. 2. Copil neastîmpărat, ștrengar. Dar unde rămăsesem cu vorba?... Ha! la nepotu-meu, la Gogu... Bată-l norocu, dimon! ALECSANDRI, T. I 384.
5. [Șăineanu, ed. VI] dimon m. 1. demon, diavol: Scararaoschi atunci se înghesuiește peste ceilalți dimoni CR.; 2. om afurisit: dimonul de dascăl are de gând să ne omoare ISP.; 3. fig. copil rău: ce cauți aci, dimone? AL. [Gr. mod. (v. diavol)].
6. [Scriban] dímon m. (ngr. démonas; vsl. demonŭ). Vechĭ. Demon. Azĭ. Fam. Copil poznaș: măĭ dimone!
7. [DEX '09] DEMON, demoni, s. m. 1. Diavol, drac. ♦ Fig. Om rău. ♦ Ființă imaginară considerată ca spirit al răului. 2. (În scrierile romanticilor) Personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătirii și uneori a frumuseții fizice. ♦ (În gândirea mitică și în poezie) Geniu al neliniștii, care stârnește dorințe, pasiuni etc. [Var.: (reg.) dimon s. m.] – Din ngr. démonas. Cf. fr. démon.
8. [MDA2] demon1 sm [At: (a. 1650-1675), GCR I, 222/6 / V: (îrg) dim~, (înv) ~niu / Pl: ~i / E: fr démon, lat daimon, ngr δαίμων] 1 Spirit, mai ales rău, care ar inspira pe om în vorbele, atitudinile sau faptele sale. 2 (Fig) Înclinație spre ceva. 3 (În religiile creștină, mozaică și mahomedană) Ființă imaginară considerată drept întruchipare a spiritului rău Si: drac, diavol, (pop) necuratul, satană, (fam) aghiuță. 4 (Înv) Idol. 5 (În scrierile romanticilor) Personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătirii și, uneori, a frumuseții fizice. 6 (Fig) Persoană amăgitoare care ispitește pe alții la fapte rele. 7 (Pex) Om rău. 8 (Fam) Epitet pentru un copil neastâmpărat, zburdalnic, ștrengar. 9 (În gândirea mitică și în poezie) Geniu al neliniștii, care stârnește dorințe, pasiuni etc. 10 (Reg; îf dimon) Epitet pentru un om nesimțitor, greoi la mers.
9. [MDA2] demoniu sm vz demon
10. [CADE] * DEMON sm. 1 La cei vechi, geniu nevăzut, duh bun sau rău: ~ul lui Socrate ¶ 2 La creștini, drac, diavol, duh necurat: nu mă sparii tu cu de-aceste, ~ spurcat ce ești (CRG.) ¶ 3 Ⓕ Un ~ sufletul tău este (EMIN.) ¶ 3 Ⓕ Om rău, ființă afurisită; copil răutăcios, drac de copil [lat.].
11. [DLRLC] DEMON, demoni, s. m. 1. (În concepțiile religioase) Diavol, drac. Eu cunosc de mult năravul acestei paseri: aș putea spune că-i mai degrabă demon decît pasere. SADOVEANU, D. P. 42. Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești sîntă prin iubire, Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond. EMINESCU, O. I 30. Ai iadului demoni negri în gheare să mă cuprindă. NEGRUZZI, S. II 60. ♦ Fig. Om rău. Cînd te-am întîlnit... după acest demon... am intîlnit un stîlp de lumină... El era în viața mea o noapte grea, tu erai un răsărit nou de soare. CAMIL PETRESCU, T. I 224. Nu mă mai tem de tine... ți-o spui acum, ție care ești demonul meu. NEGRUZZI, S. III 486. 2. (În scrierile romanticilor) Personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătirii și uneori a frumuseții fizice. Am urmat pămîntul ista, vremea mea, viața, poporul, Cu gîndirile-mi rebele contra cerului deschis; El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis Pre un înger să mă-mpace. EMINESCU, O. I 53. O, ești frumos, cum numa-n vis Un demon se arată. id. ib. 172. 3. (În gîndirea mitică și în poezie) Geniu bun sau rău, considerat ca forță care stîrnește dorințe și pasiuni. Îndată s-a aflat în țară despre toate, ca și cum... s-ar fi înșurubat demonul veștilor pe vînt și pe nouri. SADOVEANU, Z. C. 328. Mușcat de demonul ambiției... i-am lăudat în termeni excesivi pe d-na Timotin. IBRĂILEANU, A. 141. Ades cînd sînt în luptă cu gîndurile mele, Muncit d-al suferinței demon neîmblînzit, Îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele. ALEXANDRESCU, M. 77.
12. [DN] DEMON s.m. 1. (Ant.) Geniu căruia i se atribuie puterea de a stîrni dorințe, pasiuni. 2. Diavol, drac. ♦ (Fig.) Om rău. // (În forma demono-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) diavol”, „demonic”. [Cf. fr. daimon – ființă supranaturală, geniu].
13. [MDN '00] DEMON s. m. 1. (ant.) spirit care dirijează destinul oamenilor, al cetăților etc. 2. diavol, drac. ◊ (fig.) om rău. 3. (în literatura romantică) ființă care întruchipează răzvrătirea împotriva destinului, eroismul, curajul, măreția, frumusețea fizică etc. ◊ (în poezie) geniu chinuit de neliniște, care stârnește pasiuni, dorințe. (< fr. démon, lat. daemon, gr. daimon)
14. [Șăineanu, ed. VI] demon m. 1. în politeismul antic, geniu bun sau rău: demonul lui Socrate; 2. în religiunea creștină, înger căzut, diavol: muncit de al suferinței demon ne’mblânzit GR. AL.; 3. fig. copil râu, ființă rea.
15. [Scriban] *démon m. (vgr. daimon, zeŭ, geniŭ, diavol, destin, d. daiomai, împart). În politeizmu antic, geniŭ, spirit bun saŭ răŭ (ca astăzi îngeru în credința poporuluĭ): demonu luĭ Socrate. În religiunea creștinească, înger căzut din cer, diavol, drac. Fig. Persoană rea. V. dimon.
16. [DOOM 3] demon s. m., pl. demoni
17. [DOOM 2] demon s. m., pl. demoni
18. [IVO-III] demon.
19. [DER] demon (demoni), s. m. – Drac, diavol. – Var. (Mold.) dimon. Mr. dhemon. Ngr. δαίμων, în parte prin intermediul sl. demonĭ (Tiktin; cf. Vasmer, Gr., 51). Sec. XVII, popular cu forma mold., mai ales aplicată la copii (Iordan, Dacor., VII, 140, combătînd explicația lui Philippide, Principii, 236, care se gîndea la o alterare prin tabu). – Der. demonic (var. demoniac), adj., cuvinte culte, din gr. δαιμωνι(α)ϰός; îndemonit, adj. (posedat de diavol), înv., folosit de Cantemir.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL