1. [DEX '09] DIACRONIE s. f. Evoluție, desfășurare istorică a unui fenomen; metodă care studiază evoluția în timp a unui fenomen. [Pr.: di-a-] – Din fr. diachronie.
2. [MDA2] diacronie sf [At: SCL 1957, 44 / P: di-a~ / Pl: ~ii / E: fr diachronie] 1 Evoluție în timp a unui fenomen. 2 Metodă care studiază evoluția în timp a unui fenomen.
3. [DN] DIACRONIE s.f. Evoluție în timp, desfășurare istorică a unui proces, a unui ansamblu de fenomene. [Gen. -iei. / < fr. diachronie].
4. [MDN '00] DIACRONIE s. f. evoluție în timp a unui proces, a unui ansamblu de fenomene. (< fr. diachronie)
5. [DOOM 3] diacronie (desp. di-a-cro-) s. f., art. diacronia, g.-d. diacronii, art. diacroniei
6. [DOOM 2] diacronie (di-a-cro-) s. f., art. diacronia, g.-d. diacronii, art. diacroniei
7. [DTL] DIACRONIE s. f. (< fr. diachronie, gr. dia „de-a lungul”, chronos „timp”): evoluție în timp a unui ansamblu de fenomene; desfășurare istorică, succesivă a unui proces; aspect evolutiv al faptelor de limbă; considerarea unui ansamblu de fenomene lingvistice în devenirea lor istorică. D. alcătuiește o pereche antinomică cu sincronia (v.). Lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure, care a introdus în cercetarea lingvistică această antinomie (diacronie/sincronie), a definit d. ca o axă verticală de succesiune (CD) a diferitelor momente din dezvoltarea istorică a unui fenomen, considerând-o sinonimă cu dinamismul.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL