1. [DEX '09] DEZVĂȚA, dezvăț, vb. I. Tranz. și refl. A face pe cineva să-și piardă sau a-și pierde o deprindere, un obicei etc.; a (se) dezobișnui; a (se) dezbăra. – Pref. dez- + [în]văța.
2. [MDA2] dezvăța vtr [At: ANON. CAR. / Pzi: dezvăț / E: dez- + învăța] 1-2 A se dezobișnui (1-2).
3. [MDA2] dizvăța v vz dezvăța
4. [CADE] DESVĂȚA, DEZ- (-văț) vb. tr. și refl. A (se) desobicinui de o deprindere, de un învăț [învăța].
5. [DEX '98] DEZVĂȚA, dezvăț, vb. I. Tranz. și refl. A face pe cineva să-și piardă sau a-și pierde o deprindere, un obicei, un viciu; a (se) dezobișnui; a (se) dezbăra. – Dez- + [în]văța.
6. [DLRLC] DEZVĂȚA, dezvăț, vb. I. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», mai rar prin «de la») A face (pe cineva) să piardă o deprindere, un obicei (rău); a dezobișnui, a dezbăra. Aceste sînt lucruri vechi, De care sînt dezvățate acum a noastre urechi. NEGRUZZI, S. III 100. Ciobanul rîdea pe sub mustață, căci a putut de loc (= pe loc) s-o dezvețe de un obicei. ȘEZ. V 84. ◊ Refl. Bătrînul nu se putea dezvăța de viața lui obișnuită din vremea tinereții. BART, S. M. 60.
7. [Șăineanu, ed. VI] desvățà v. a face să uite cele învățate sau o deprindere.
8. [Scriban] 2) dezvăț, a -á v. tr. (după învăț saŭ lat. *dĭsvĭtiare, it. divezzare). Dezobișnuĭesc, fac să uite un obiceĭ: a dezvăța de beție.
9. [DOOM 3] dezvăța (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. dezvăț, 2 sg. dezveți, 3 dezvață; conj. prez. 1 sg. să dezvăț, 3 să dezvețe; imper. 2 sg. afirm. dezvață
10. [DOOM 2] dezvăța (a ~) vb., ind. prez. 3 dezvață
11. [MDO] dezvăța
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL