1. [MDA2] dezmânta [At: MOLNAR, RET. 15/17/ V: (reg) ~minti (îvr) ~min~ / S și: desm~ / Pzi: dezmânt / E: dez- + minte] 1 vt (Îrg) A scoate cuiva din minte o hotărâre, o convingere, un gând etc. Si: a deconsilia, (rar) a desfătui. 2 vt (Înv) A păcăli. 3-4 vtr (Reg; îf dezminți) A-și ieși sau a face să-și iasă din minți Si: a înnebuni 5-6 vir (Reg; îf dezminți) A se dezmetici.
2. [MDA2] dezminta v vz dezmânta
3. [MDA2] dezminti v vz dezmânta
4. [CADE] DESMÎNTA, DEZ- (-mint) vb. tr. Trans. A desfătui, a abate de la o hotărîre: cercat-a moșneagul să-l desmînte, doară doară l-ar putea face să stee locului (RET.).
5. [DLRLC] DEZMÎNTA, dezmînt, vb. I. Tranz. (Transilv., Ban.; urmat de determinări introduse prin prep. «de la») A face (pe cineva) să-și schimbe o hotărîre, un gînd etc.; a abate de la un scop, a povățui sau a sfătui (pe cineva) să nu facă un lucru. De ce ai dezmîntat oamenii de la șatra mea, vezi că nici de la tine nu cumpără. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 118.
6. [DLRM] DEZMÎNTA, dezmînt, vb. I. Tranz. (Reg.) A face pe cineva să-și schimbe o hotărîre, un gînd etc., a-l abate de la un scop, a povățui pe cineva să nu facă un lucru. – Din des1- + smîntă (puțin folosit = sminteală).
7. [DER] desmînta (-t, -at), vb. – (Trans.) A face să se răzgîndească. Origine incertă. Pare a fi un der. de la lat. mantāre „a aștepta”, intensiv de la manēre; în acest caz *dĭsmantāre ar însemna „a exaspera” sau „a descuraja” pe cineva. După Tiktin, de la un lat. *dĭsmentāre, de la mens; după Giuglea, RF, II, 49, din lat. *dĭsmonĭtāre. Candrea trece sub tăcere etimonul, iar Scriban pare a ignora cuvîntul, care este destul de rar.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL