1. [DEX '09] DEOSEBIT, -Ă, deosebiți, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este altfel, care nu este asemenea (cu altul); diferit. 2. (La pl., precedând substantivul) Felurite, diverse. 3. Care iese din comun; neobișnuit, special. ♦ Distins, remarcabil. 4. Separat, despărțit. II. Adv. 1. Cât se poate de..., foarte. 2. În afară de..., pe lângă. – V. deosebi.
2. [MDA2] deosebit1 sn [At: MDA ms / E: deosebi] 1 (Înv) Despărțire. 2 Diferență.
3. [MDA2] deosebit2, ~ă [At: CANTEMIR, I. I. II, 289 / V: (înv) dăo~, ~sib~ / Pl: ~iți, ~e / E: deosebi2] 1 a Separat. 2 a Diferit. 3 a Divers. 4 a (D. oameni) Ieșit din comun. 5 a Distins. 6 a Foarte mare. 7 av Foarte. 8 av Cât se poate de... 9 av În afară de...
4. [CADE] DEOSEBIT, OSEBIT I. adj. 1 p. (DE)OSEBI ¶ 2 Care se deosebește, care nu e la fel, cu totul altul. II. adv. 1 La o parte, despărțit, nu la un loc cu altul sau cu alții ¶ 2 ~ de, afară de.
5. [DLRLC] DEOSEBIT1 adv. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») 1. Foarte, cît se poate de..., nespus de... Probleme deosebit de interesante. ▭ Avea un cap deosebit de frumos. DUMITRIU, N. 153. 2. În afară de..., pe lîngă... Deosebit de romîni, pe care, în lipsă de alte pricini, legătura sîngelui i-ar fi silit a sta mai bine cu frații lor din țară decît cu neam străin, chiar sașii și săcuii erau cu totul în favoarea lui Mihai-vodă. BĂLCESCU, O. II 225. (Pleonastic) Stăpînu-tău, ca stăpînu-tău; ce ț-a face el, asta-i deosebit de bașca, zise împăratul. CREANGĂ, P. 266.
6. [DLRLC] DEOSEBIT2, -Ă, deosebiți, -te, adj. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de») 1. Care este altfel, care nu e asemenea (cu altul), diferit. Ce ar fi putut apropia doi oameni atît de deosebiți? M. I. CARAGIALE, C. 45. Cu totul deosebit de aceea ce era întăi [i se părea acum traiul]. NEGRUZZI, S. I 74. 2. Care iese din comun, neobișnuit, special. Meșterul Iosif îi zîmbi în chip deosebit. SADOVEANU, P. M. 238. Era ceva deosebit în șoaptele păpurișului, căci căpitanul le asculta cu multă băgare de seamă. SANDU-ALDEA, U. P. 199. Dionis descifra textul obscur cu-n interes deosebit. EMINESCU, N. 45. În ținuturile aceste primitive și sălbatice, și omul are ceva deosebit. RUSSO, O. 101. ♦ Distins, ales, remarcabil. O persoană deosebită. 3. (La pl., precedînd substantivul) Felurite, diverse, diferite. Romanii din Dacia veche... întemeiară deosebite staturi mici. BĂLCESCU, O. II 12. Breslele se alcătuiau de oarecari slujbași mai mici ai țării și de deosebitele categorii ale burgheziei, locuitorilor din orașe și a moșnenilor și oamenilor liberi. BĂLCESCU, O. II 14. 4. Separat, aparte. Clădirea cuprindea două case complet deosebite. REBREANU, R. I 20.
7. [DCR2] deosebit, -ă adj. (În anunțuri de vânzare-cumpărare de după 1989, în sint. plată deosebită) În valută ◊ „Cumpăr cu plată deosebită tablouri vechi [...]” R.l. 25 VIII 92 p. 11. ◊ „Cumpăr urgent vilă [...] zonă centrală, plată deosebită.” R.l. 15 IX 92 p. 11; v. și 8 IX 92 p. 10
8. [Șăineanu, ed. VI] deosebit a. 1. diferit; 2. rar și excelent, distins. ║ adv. deosebit de, afară de.
9. [Scriban] deosebít, -ă adj. (d. deosebesc). Separat. Distins. Diferit. Adv. În mod deosebit: a locui deosebit. Deosebit de asta, afară de asta, pe lîngă asta, apoĭ. – Vechĭ osebit.
10. [DEX '09] DEOSEBI, deosebesc, vb. IV. 1. Refl. A se diferenția (de cineva sau de ceva), a nu (mai) fi la fel. ♦ Tranz. A da unei ființe sau unui lucru o notă aparte, specifică, a face să se deosebească de alții. 2. Refl. A se ridica deasupra (celorlalți); a se distinge, a se remarca, a se evidenția. 3. Tranz. A recunoaște un lucru sau o ființă dintre altele asemenea; a desluși, a discerne, a distinge. [Pr.: de-o-] – De4 + osebi.
11. [MDA2] deosăbi1 v vz deosebi1
12. [MDA2] deosăbi2 v vz deosebi2
13. [MDA2] deosăbit, ~ă a vz deosebit
14. [MDA2] deosebi2 [At: (a. 1645) HERODOT, 427 / V: (îvp) dăo~, ~săbi2, ~sibi / P: de-o~ / Pzi: ~besc / E: de2 + osebi] 1-2 vtr (Îvp) A (se) îndepărta de cineva sau de ceva. 3-4 vtr (Înv) A (se) separa. 5-6 vtr A (se) desprinde. 7 vr A se diferenția de cineva sau de ceva. 8 vt A recunoaște o ființă dintre altele asemănătoare Si: a desluși, a discerne, a distinge, a identifica. 9 vt (Înv) A elimina. 10 vr A se ridica deasupra celorlalți Si: a se distinge, a se remarca. 11-12 vtr A (se) specifica. 13 vrp (Îvr) A se excepta. 14 vt A da unei ființe o notă specifică. 15 vrp A fi limpede, clar, distinct pentru privire. 16 vr (Rar) A se semnala.
15. [MDA2] deosibi v vz deosebi2
16. [MDA2] deosibit, ~ă a vz deosebit
17. [CADE] DEOSEBI, DEOSIBI (-besc) I. vb. tr. 1 A despărți, a alege, punînd de-o parte, cele ce nu sînt deopotrivă, a separa ¶ 2 Ⓕ A despărți cu mintea: a ~binele de rău, adevărul de minciună ¶ 3 A recunoaște, a distinge o persoană sau un lucru între mai multe asemenea: de multe ori nu putea să-i deosibească unul de altul (ISP.) ¶ 4 A face să nu fie deopotrivă, să nu fie la fel cu alții ¶ 5 A face mai cu vază, a scoate la iveală. II. vb. refl. 1 A se despărți; a se alege într’un fel ¶ 2 A se recunoaște, a se distinge între mai mulți: cine se apucă să învețe pe nerod nu se osibește de nebun (PANN); drumurile nu se mai osebesc de țarine (VLAH.) ¶ 3 A nu fi deopotrivă, a nu semăna ¶ 4 A se arăta mai cu vază, a fi superior altora: mătușă-mea ... se deosebise așa de mult în rolul Clitemnestrei, încît îi rămăsese numele (I.-GH.) [deosebi].
18. [DLRLC] DEOSEBI, deosebesc, vb. IV. 1. Refl. A se diferenția (de cineva sau de ceva), a nu (mai) fi la fel, a fi diferit. Marea Adunare Națională constituită după alegeri se deosebește de toate parlamentele pe care le-am avut pînă acum. IST. R.P.R. 721. ◊ Tranz. E o întreagă zonă de verdeață... deasupra căreia numele lui [al Oltului] se întinde, însușindu-și-o și deosebind-o de restul pămîntului. BOGZA, C. O. 260. Îmi vin felurite gînduri care mă bucură, căci ele mă deosebesc de ceilalți oameni. SADOVEANU, Z. C. 55. ♦ Tranz. A face distincție între două sau mai multe lucruri; a distinge. Cînd te uiți înapoi, la cele trecute, nu mai știi să le deosebești unele de altele. DEMETRIUS, V. 92. Ivan nu mai deosebea visul de viață. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 160. 2. Tranz. A recunoaște un lucru dintre altele; a desluși, a distinge, a discerne. Agripina căută să răzbată cu urechea prin zgomotul și pocniturile Iablanicioarei, dar nu deosebi nimic. GALACTION, O. I 163. Se vedea aproape ca ziua, deosebeai tot, copacii păreau chiar luminați pe dinăuntru. M. I. CARAGIALE, C. 152. Măcar că e așa de întuneric, deosebesc tare bine firele de mac din cele de năsip. CREANGĂ, P. 263. ◊ Refl. pas. Alte grămezi asemănătoare [de porumb] încep să se deosebească pe întinsul cîmpiei. BOGZA, C. O. 389. Urc drumul lucrat de soldați, care se deosebește greu. CAMIL PETRESCU, U. N. 242. ♦ Tranz. A remarca, a prefera, a alege. Între toiul neînsemnaților tineri ce o supărau cu curtea lor, ea deosebi pe Iancu B. NEGRUZZI, S. I 25. 3. Refl. A se ridica deasupra (celorlalți), a se distinge, a se remarca. [Feciorul] său se deosebea prin istețimea, boiul și înțelepciunea lui. ISPIRESCU, L. 185. Supt următorii domni... vedem pe Miron deosebindu-se atît în tabere, apărîndu-și patria cu cinste, cît și în sfaturi, dînd păreri înțelepte și folositoare țării. BĂLCESCU, O. I 184. Femeile de la munte poartă ștergare de mătasă, lucrate de dînsele, ce se deosebesc prin dibăcia țesăturilor. ALECSANDRI, P. P. 139. – Variantă: (regional) deosibi (CARAGIALE, O. II 120) vb. IV.
19. [DLRLC] DEOSIBI vb. IV v. deosebi.
20. [DLRM] DEOSEBI, deosebesc, vb. IV. – [Var.: (reg.) deosibi vb. IV] – Din [în]deosebi.
21. [DLRM] DEOSIBI vb. IV. v. deosebi.
22. [Șăineanu, ed. VI] deosebì v. 1. a despărți cu simțurile, cu mintea: a deosebi oile de capre; fig. a deosebi binele de rău; 2. a face o deosebire; 3. a nu semăna: frate de frate se deosebește; 4. a se semnala, a se distinge. [V. deosebi].
23. [Șăineanu, ed. VI] osebì v. V. deosebi.
24. [Scriban] deosebésc și (vest) ibésc (eo 2 silabe) v. tr. (din maĭ vechĭu osebesc și usebesc, d. vsl. osobiti sen și osebiti sen, a se deosebi. V. deosebĭ). Separ, despart: a deosebi oile de capre. Disting, cunosc, văd: e întuneric și nu deosebesc cîțĭ oamenĭ sînt. Fac deferență, deosebire: Dumnezeŭ nu deosebește buniĭ de răi și ploŭă peste toțĭ. V. refl. Mă disting, mă văd: ningea așa de tare în cît nu se maĭ deosebea satu. Difer, nu semăn: măgaru, deși seamăn cu calu, se deosebește în multe.
25. [Scriban] osebésc, V. deosebesc.
26. [Scriban] usebésc, V. deosebésc.
27. [DOOM 3] deosebi (a ~) (desp. de-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. deosebesc, 3 sg. deosebește, imperf. 1 deosebeam; conj. prez. 1 sg. să deosebesc, 3 să deosebească
28. [DOOM 2] deosebi (a ~) (de-o-) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. deosebesc, imperf. 3 sg. deosebea; conj. prez. 3 să deosebească
29. [MDO] deosebi (verb)
30. [IVO-III] deosebesc.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL