1. [DEX '09] DECLAMAȚIUNE s. f. v. declamație.
2. [MDA2] declamațiune sf vz declamație
3. [CADE] * DECLAMAȚIUNE, * DECLAMAȚIE sf. 1 Faptul de a declama; arta de a declama: poetul Aristia... ne desmierda prin niște declamații frumoase (BOL.); profesor de ~ ¶ 2 Întrebuințare de expresii și de fraze pompoase într’o vorbire sau într’o scriere, unde nu se potrivesc ¶ 3 Discurs pătimăș, plin de injurii împotriva cuiva [fr.].
4. [DN] DECLAMAȚIUNE s.f. v. declamație.
5. [Șăineanu, ed. VI] declamați(un)e f. 1. arta de a declama: clasă de declamațiune; 2. întrebuințare de expresiuni emfatice: evitați declamațiunea; 3. discurs violent, injurios.
6. [Scriban] *declamațiúne f. (lat. de-clamátio, -ónis). Arta, acțiunea, modu de a declama: conservatoru de declamațiune. Fig. Vorbire Vorbire pompoasă, palavre, gogoșĭ pe ton solemn: inevitabilele declamațiunĭ ale demagogilor. – și -áție.
7. [DEX '09] DECLAMAȚIE, declamații, s. f. 1. Arta de a declama. 2. Vorbire cu ton și cu gesturi exagerate, teatrale, emfatice. [Var.: declamațiune s. f.] – Din fr. déclamation, lat. declamatio, -onis.
8. [MDA2] declamație sf [At: (a. 1700) ap. SCL, 1954, 35 / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr déclamation] 1 Artă de a declama (2). 2 Ansamblu al regulilor acestei arte. 3 (Înv) Recitare. 4 (Înv) Spectacol care cuprinde recitări. 5 Vorbire cu ton și cu gesturi exagerate, teatrale.
9. [DLRLC] DECLAMAȚIE, declamații, s. f. 1. Arta de a declama. Impresarii noștri se făcură profesori de declamație. NEGRUZZI, S. I 343. 2. Vorbire cu ton și gesturi exagerate, emfatice. Nu pot să sufăr pretențiile și declamațiile moraliștilor. GALACTION, O. I 406.
10. [DN] DECLAMAȚIE s.f. 1. Arta de a declama. 2. Vorbire emfatică. [Gen. -iei, var. declamațiune s.f. / cf. fr. déclamation, it. declamazione, lat. declamatio].
11. [MDN '00] DECLAMAȚIE s. f. 1. arta de a declama. 2. acțiunea de a rosti expresiv textul dramatic. ◊ (peior.) vorbire emfatică. (< fr. déclamation, lat. declamatio)
12. [DOOM 3] declamație (desp. de-cla-, -ți-e) s. f., art. declamația (desp. -ți-a), g.-d. art. declamației; pl. declamații, art. declamațiile (desp. -ți-i-)
13. [DOOM 2] declamație (de-cla-, -ți-e) s. f., art. declamația (-ți-a), g.-d. art. declamației; pl. declamații, art. declamațiile (-ți-i-)
14. [MDO] declamație
15. [DTM] declamație (it. declamazione; fr. déclamation; engl. declamation), modalitate de expresie proprie retoricii și poeziei, utilizată în muzica vocală și vocal-instrumentală, constând în redarea nuanțată a unui text literar, cu sublinierea accentelor (II, 6) expresive, a cezurilor* și a curbei melodice a frazei*. Construcția tragediei* antice (dar și a vechii comedii) cuprinde 4 secțiuni structurate pe d. (una dintre ele fiind acompaniată de muzică): prologos (πρόλογος) = introducere declamată (propriu-zis, acea parte a piesei care precede prima intrare a corului, v. Aristotel, Poetica, 12, 1), parodos (πάροδος) = versuri declamate de cor* cu acompaniament de aulos* (propriu-zis, prima intrare pe scenă a corului), epeisodios (ἐπεισόδιος) = dialoguri declamate (propriu-zis, acea parte a dramei plasată între două intrări [εἴσοδοι]) ale corului, adică dialogul; v. Aristotel, Poetica, 12,5) și exodos (ἔξοδος) = în general, d. a corului (mai precis ieșirea acestuia însoțită de acompaniamentul auletului*): ἔξοδον αὐλεῖν (Aristofan, Viespile, 587: a cânta la aulos* aria ieșirii corului, cu alte cuvinte, deznodământul, sfârșitul piesei; Aristotel, Poet., 12, 6). Repertoriul greg.* cuprinde forme recitative (aclamații*, lecturi, psalmi*) intonate conform legilor d. D. intervine în diferite tipuri de recitativ (2) cristalizate de-a lungul evoluției operei*: recitar cantando, în lucrările compozitorilor cameratei florentine*, d. dramatică din arioso* în operele lui Gluck, Sprechgesang*-ul schönbergian. D. se substituie uneori termenului de melodramă* care, în Germania și Franța, desemnează redarea unui text poetic cu un acompaniament* muzical adecvat.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL