Definiție și ce înseamnă daina

1. [MDA2] daina sf vz doină[1]

2. [DEX '09] DĂHULA vb. I v. dăula.

3. [DEX '09] DĂINUI, dăinui, vb. IV. Intranz. 1. (La pers. 3) A continua să existe, să se mențină; a ține, a dura, a persista. 2. (Rar; despre ființe) A trăi, a exista. [Pr.: dăi-. – Prez. ind. și: dăinuiesc] – Din sb. danovati.

4. [DEX '09] DĂULA, dăulez, vb. I. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) slei de puteri; a (se) istovi, a (se) speti, a (se) prăpădi. [Pr.: dă-u-. – Var.: dăhula, dehula vb. I] – Et. nec.

5. [DEX '09] DEHULA vb. I v. dăula.

6. [DEX '09] DOINĂ, doine, s. f. Specie a liricii populare și a folclorului muzical românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de revoltă, de dragoste etc., preluată și de poezia cultă. – Et. nec.

7. [MDA2] daină sf vz doină

8. [MDA2] daula v vz dăula2

9. [MDA2] dăhăina v vz dăula

10. [MDA2] dăhăla v vz dăula

11. [MDA2] dăhoina2 v vz dăula

12. [MDA2] dăhuia v vz dăula

13. [MDA2] dăhula v vz dăula

14. [MDA2] dăina2 v vz dăinui

15. [MDA2] dăina3 v vz dăula

16. [MDA2] dăina1 vtr [At: LB / V: (îrg) dănia (Pzi: daniu), (reg) ~năca, ~năi, dălnui, ~năi, ~nănăi / Pzi: ~nez / E: fo] 1-2 (Pop) A (se) balansa (de pe un picior pe altul). 3-4 (Spc) A (se) legăna (în scrânciob).

17. [MDA2] dăinăca v vz dăina1

18. [MDA2] dăinăi2 v vz dăinui

19. [MDA2] dăinăi1 v vz dăina1

20. [MDA2] dăinări v vz dăinui

21. [MDA2] dăini v vz dăinui

22. [MDA2] dăinui vt [At: I. GOLESCU, C., ap. DA ms / V: (îvr) ~ni (Pzi: dăinesc), ~năi (pzi: dăinăi) / Pzi: dăinui și ~esc / E: srb danovati] 1 (La persoana 3) A continua să existe (în timp) Si: a dura, a se menține, a se păstra, a rămâne, a sta, a ține, (liv) a subzista, (înv) a petrece, a via. 2 (Rar) A trăi.

23. [MDA2] dăiona v vz dăula

24. [MDA2] dălnăi v vz dăina

25. [MDA2] dălnui v vz dăina1

26. [MDA2] dăula2 [At: PISCUPESCU, O. 200 / V: (reg) dau~, dăhăina, dăhăla, dăhoina, dăhu~, dăoina, dăina, dehăla, dehoia, dehu~, deula, deola, dohola, duhăla / P: dău~ / Pzi: ~lez / E: nct] 1-2 vtr (Mun; Trs) A (se) istovi. 3 vr (Reg; îf dăhula, dăhăla, dăhăina) A-i rupe cuiva oasele bătându-l.

27. [MDA2] dehula v vz dăula

28. [MDA2] deula v vz dăula

29. [MDA2] doină sf [At: ASACHI, P. 75/13 / V: (îvr) doli~, (reg) dai~ / Pl: ~ne / E: nct] 1 Poezie lirică specifică folclorului românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de dragoste, de revoltă etc., fiind însoțită de obicei de o melodie adecvată. 2 Specie muzicală a creației folclorice românești, având caracteristicile doinei (1).

30. [MDA2] dolină2 sf vz doină

31. [MDA2] doola v vz dăula

32. [MDA2] duhăla v vz dăula

33. [CADE] DĂHULA 👉 DĂULĂ.

34. [CADE] DĂINA (-nez) vb. refl. (VIC.) Trans. A se da în leagăn, în scrînciob.

35. [CADE] DĂINUI (-nuesc) vb. intr. A dura, a ținea (un timp oare-care): după mai multe... alergăturii cari au dăinuit vre-o zece zile (I.-GH.) [srb. danovati-da-nujem].

36. [CADE] DĂULA, DĂHULA, DE(H)ULA (-ulez) I. vb. tr. A slei puterile, a istovi, a speti: sufletu-mi dăulat și sdrobit de răstirete (ODOB.); văzînd că atîta sarcină îi dăhulase de tot (ISP.); Șăptalul, dehulat de alergături, a fost trimis mai întîu la Camier (I.-GH.). II. vb. refl. A se istovi, a se speti: să mă mai odihnesc și eu puțintel acasă, că m’am dehulat de atîtea trebușoare (CAR.).

37. [CADE] ❍ DECULA vb. tr. Trans. A deșela, a speti: Într’aceea Găvan pe Ghițu-l omoară, Cocoloș pe Titirez deculă (BD.-DEL.) [comp. DĂULA].

38. [CADE] DEHULA 👉 DĂULA.

39. [CADE] DOINA ȘTIE, DOINA CÎNTĂ = Se spune de unul care atîta știe atîta face.

40. [CADE] DOINĂ (pl. -ne) sf. ✒️ Poezie lirică populară, cîntec de dragoste, de jale sau de dor, care începe mai adesea cu „frunză verde”: dulcea și fermecătoarea ~, în a cărei largă mlădiere pare că freamătă toți codrii și plîng toate izvoarele țării (VLAH.); doina este cea mai vie expresie a sufletului românesc (ALECS.); lasă-mă să-mi jelesc zilele și să mai zic odată o ~ de jale (SB.).

41. [CADE] DOINIȚĂ2 (pl. -țe) sf. dim. DOINĂ.

42. [DEX '98] DĂINUI, dăinuiesc, vb. IV. Intranz. 1. (La pers. 3) A continua să existe, să se mențină; a ține, a dura, a persista. 2. (Rar; despre ființe) A trăi, a exista. [Prez. ind. și: dăinui] – Din scr. danovati.

43. [DEX '98] DOINĂ, doine, s. f. Poezie lirică specifică folclorului românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de revoltă, de dragoste etc., fiind însoțită, de obicei, de o melodie adecvată; specie muzicală a creației folclorice românești, având caracteristicile de mai sus. – Et. nec.

44. [DLRLC] DAINĂ s. f. v. doină.

45. [DLRLC] DĂHULA vb. I. v. dăula.

46. [DLRLC] DĂINĂ s. f. v. doină.

47. [DLRLC] DĂINUI, dăinuiesc și dăinui, vb. IV. Intranz. (Mai ales la pers. 3) A ține un timp îndelungat, a se prelungi în timp; a dura, a persista. Moara cea veche... și acum dăinuiește. SADOVEANU, O. I 405. Aceste petreceri dăinuiră pînă după miezul nopții. BOLINTINEANU, O. 298. ♦ (Despre ființe) A trăi, a viețui, a exista. Și-o să petrec în pace prin lumile de soare, În care-oi dăinui? EMINESCU, O. IV 39.

48. [DLRLC] DĂULA, dăulez, vb. I. Tranz. (Munt.) A slei de puteri, a obosi; a istovi; a speti, a zdrobi, a prăpădi. Ar veni tata... și i-ar dăula-n bătăi pe ceilalți dacă ar afla că m-au stîlcit în pumni. STANCU, D. 354. ◊ Fig. Sufletu-mi dăulat și zdrobit de răstriște în zadar cată odihna. ODOBESCU, S. A. 162. ◊ Refl. (În forma dehula) Să mă lăsați să mă mai odihnesc și eu puțintel acasă, că m-am dehulat de atîtea trebușoare pe pămînt. CARAGIALE, O. III 50. – Pronunțat: dă-u-. – Variante: dăhula (ISPIRESCU, la TDRG), dehula vb. I.

49. [DLRLC] DOINĂ, doine, s. f. Cîntec elegiac tipic pentru lirica noastră populară, exprimînd un sentiment de dor, de jale, de dragoste etc. Privighitori din alte țări Vin doina să ne-asculte. GOGA, P. 12. Noi toți sîntem așa de tineri, Că am putea să-ți fim nepoți... Dar cînd ne zici bătrîna doină, Ești cel mai tînăr dintre toți. IOSIF, V. 48. Ne cînta din fluier doina, care te umple de fiori. CREANGĂ, A. 82. Frunza-n codru cît învie Doina cînt de voinicie; Cade frunza gios în vale, Eu cînt doina cea de jale; Doina zic, doina suspin, Tot cu doina mă mai țin; Doina cînt, doina șoptesc, Tot cu doina viețuiesc. ALECSANDRI, P. P. 224. Cine-a scornit doina, Arsă i-o fost inima, Ca și mie acuma. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. ◊ (Articulat, ca refren în poezia populară) Ș-apoi doina și doina, Cîntă cucul săleacul (= săracul) De usucă meleagul. ȘEZ. I 50. Ș-apoi doina și doina, Ș-apoi frunză ș-un alun, O plecat badea la drum. ib. 78. ◊ (Metaforic) Împrejur, ulmii cîntau o doină duioasă. MACEDONSKI, O. III 69. Și-ntinsele păduri În cor își cîntă doina, cu zeci de mii de guri. COȘBUC, P. I 258. Zboară, cîntînd ale lor doine, lungi șire de cocori. ODOBESCU, S. III 17. ◊ (Personificat) Copilo, tu ești gata De-a pururea să plîngi! Și cînd ești tristă, Doino, Tu inima ne-o frîngi. COȘBUC, P. I 214. Doină! Doiniță! Zînă plăviță, Vino cu noi. NEGRUZZI, S. II 23. ◊ Expr. Doina știe, doina cîntă = a spune, invariabil, același lucru. Știi ce, domnule Scripicescu?... am venit... – Să-mi cei chiria? Tot aceea și iar aceea: Doina știe, doina cîntă. NEGRUZZI, S. I 302. – Pronunțat: doi-. – Variantă: daină (ISAC, O. 32) dăină (BIBICESCU, P. P. 3) s. f.

50. [DLRM] DĂINA, dăinez, vb. I. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) mișca încoace și încolo, a (se) balansa, a (se) legăna. – Onomatopee.

51. [Șăineanu, ed. VI] dăhulà v. a dăula: atâta sărcină îl dăhulase de tot ISP.

52. [Șăineanu, ed. VI] dăinuí v. a dura, a subzista: de n’ar avea cu ce să dăinuească ISP. [Bulg. DANOVATl].

53. [Șăineanu, ed. VI] dăulà v. a slei de puteri. [Și dăhula: origină necunoscută].

54. [Șăineanu, ed. VI] doină f. cântec de iubire, de jale și de dor; cuvintele-i pasionate se cântă pe melodii tânguioase, începând totdeauna cu «frunză verde de,..», planta având un raport simbolic cu starea sufletească a cântărețului: visând cu doina tristă a voinicului de munte EM. [Și daină în Tr., Maramureș, cu valoarea unei interjecțiuni în cântecele locale («cine a zis dintâi daina, arsă i-a fost inima!» variantă: «cine o zis dăinu-dăina»), care poate fi punctul de plecare: numele doinei s’ar trage, în acest caz, dintr’o exclamațiune de duioșie (ceeace ar explica dela sine existența sinonimului litfan daină)].

55. [Scriban] dáĭnă V. doĭnă.

56. [Scriban] dăhuléz, dăuléz, dehuléz, dihuléz și dihăĭnéz (sud) și deculéz (Trans.) și dihănésc (est.) v. tr. Ostenesc grozav, storc de puterĭ. V. refl. M’am dehuiat de atîta trebușoare (Car. VR. 1909, 11, 232). – Și dăobesc (Olt.): dăobit de alergătură (NPl. Ceaur, 84). V. dărîn, deșel, devoc, odîrnesc, spetesc.

57. [Scriban] 1) dăinéz v. tr. V. doĭnesc.

58. [Scriban] 2) dăinéz (mă) v. refl. (imit. ca și dănănăĭesc). Trans. (Jiu). Mă daŭ în leagăn saŭ scrînciov. – În est rar mă dăĭnăĭesc, mă legăn, mă bîțîĭ.

59. [Scriban] dăĭnuĭésc v. intr. (sîrb. danujem, inf. danovati). Vest. Durez, subzist: casa asta dăĭnuĭește de mult.

60. [Scriban] dăuléz V. dăhulez.

61. [Scriban] dehuléz v. dăhulez.

62. [Scriban] dihăĭnéz și dihănésc V. dăhulez.

63. [Scriban] dihuléz V. dăhulez.

64. [Scriban] dóĭnă și (Maram.) dáĭnă f., pl. e (poate din mgerm. dôn, tôn, ton, răsunet, cîntec, ngerm. bav. dôn, cîntec, sas. doene, ol. deun, cîntec, d. lat. tŏnus, vgr. tónus, ton; nsl. dôn, răsunet, litv. dainá, doĭnă; ung. dana și dal, cîntec [Bern, 1, 211; Papahagi, VR. 1912, 4, 87]. Cp. și cu rus. dóĭnĕa, lăptărie, doitĭ, dáivatĭ, a mulge.V. doniță). Poezie poporală elegiacă românească. Melodie după care se cîntă aceasta (E celebră doĭna luĭ Al. și a luĭ Em.). – În Maram. e și refrenu duĭnu. V. horă, lăută, tril.

65. [DOOM 3] dăina (a ~) (pop.) (desp. dăi-) vb., ind. prez. 1 sg. dăinez, 3 dăinează; conj. prez. 1 sg. să dăinez, 3 să dăineze

66. [DOOM 3] !dăinui (a ~) (desp. dăi-) vb., ind. prez. 3 sg. dăinuie/dăinuiește, imperf. 3 pl. dăinuiau; conj. prez. 3 să dăinuie/să dăinuiască

67. [DOOM 3] dăula (a ~) (a slei de puteri) (pop.) (desp. dă-u-) vb., ind. prez. 1 sg. dăulez, 3 dăulează; conj. prez. 1 sg. să dăulez, 3 să dăuleze

68. [DOOM 3] doină s. f., g.-d. art. doinei; pl. doine

69. [DOOM 2] dăina (a ~) (pop.) (dăi-) vb., ind. prez. 3 dăinează

70. [DOOM 2] !dăinui (a ~) (dăi-) vb., ind. prez. 3 dăinuie, imperf. 3 sg. dăinuia; conj. prez. 3 să dăinuie

71. [DOOM 2] dăula (a ~) (a slei de puteri) (reg.) (dă-u-) vb., ind. prez. 3 dăulează

72. [DOOM 2] doină s. f., g.-d. art. doinei; pl. doine

73. [MDO] dăinui (ind. prez. 3 sg. dăinuiește, conj. dăinuiască)

74. [IVO-III] dăinuesc, -uiască 3 conj , -uiam 1 imp.

75. [DER] dăina (-nez, -at), vb. – (Trans.) A legăna, a balansa. – Var. (Mold.) dăinăi. Creație expresivă, ca dănănăi, bănănăi. Pare a fi același cuvînt ca dăinăi, vb. (Trans., a fredona). După Cihac, II, 90, din pol. dindać „a legăna”, ceh. dyndati „a legăna”, iar după același autor, II, 495, sensul de „a fredona” se explică prin mag. danolni. – Der. dăinuș, s. n. (Trans., leagăn, balansoar); dăniuș, s. n. (pistă), cu numeroase var.: dărniuș, dîrdiuș, dîrliuș, tîrliuș, dîrdiiș, derde(l)uș (cf. Iordan, BF, VII, 230).

76. [DER] dăinui (dăinuiesc, dăinuit), vb. – 1. A dura. – 2. A se prelungi, a ființa. Sb. danovati, danujem (Candrea; Scriban). După Șeineanu, II, 152 și Pascu, II, 130, din tc. dayanmak „a dura”; ipoteză improbabilă. – Der. dăinuitor, adj. (trainic, persistent).

77. [DER] doină (doine), s. f. – Cîntec elegiac tipic, gen liric al poeziei populare, caracterizat prin adînca sa emotivitate și bazat în principal pe sentimentul dorului. – Var. (Trans.) daină. Sl. (sb.) daljina „depărtare”, ca sb. haljina › haină; nume explicabil datorită sentimentului de singurătate și dor, care corespunde celui exprimat de cuvîntul portughez saudade. Celelalte explicații par insuficiente. Pentru Hasdeu, Col. lui Traian, 1882, 397 și 529, este cuvînt trac; după Cihac, II, 98, din sb., cr. dvojnica „fluier ciobănesc” și legat de lituan. dainá „cîntec popular”. Pentru Scriban, der. din germ. med. don, ton, din lat. tonus. O veche teorie, amintită cu rezerve de Tiktin, consideră doină ca der. de la lat. dolĕre, așa cum moină ar fi reprezentant al lui mollis. – Der. doina (var. doini), vb. (a compune sau a cînta doine); doinaș, s. m. (cîntăreț de doine). – Din rom. provine rut. dojna (Candrea, Elemente, 407).

78. [DTM] doină, stil muzical cu trăsături intonaționale (II, 2) și structurale proprii, aparținând genului liric neocazional. Terminologie pop.: „cântec lung”, „lung”, „îndelungat”, „oltenesc”, „ca la Jii” (Oltenia); „de codru”, „de jale”, „de ducă”, „oltenesc”, „haiducesc”, „cucu” (Muntenia); „de jale”, „a frunzii” (Moldova); „hore lungă”, „de jele” (Transilvania). Se pare că termenul arhaic a fost daina, cuvânt de origine indo- europ., cunoscut astăzi și de popoarele lituanian și letonian, cu semnificație de cântec. În zilele noastre termenul daina s-a menținut în refrene*, versuri, în cântecul* de leagăn, cântecul liric etc. Deși originea d. se pierde în trecutul îndepărtat, aparține substratului, primele atestări le deținem din sec. 17 (Mathesius), apoi sec. 18 (D. Cantemir, Fr. Sulzer). D. a avut o importanță deosebită în viața poporului, îndeplinind mai multe funcții prin asocierea melodiei cu texte variate ocazionale (bocet*, cântec de secetă, de nuntă, de leagăn) și neocazionale [cântec bătrânesc – v. baladă (IV)]. Bela Bartók și Const. Brăiloiu, care i-au definit trăsăturile specifice, arată că până la începutul sec. 20, în unele regiuni (Oaș, Ugocea, Transilvania de S), d. și-a conservat plurifuncționalitatea. D. este o melopee* pe care executantul o improvizează într-o continuă variație*, pe baza unor formule (I, 4) și procedee tradiționale. Trăsături specifice: suflu larg al frazelor* muzicale care se aștern pe versuri octosilabice, ritm* liber, în parlando rubato, [v. sistem (II, 6)] gruparea formulelor în perioade* muzicale ample, inegale (numite de C. Brăiloiu „strofe elastice”), în care se disting trei părți: interjecția (cu un anumit profil și caracter sporadic) continuată cu o formulă inițială, un număr variabil de formule mediane și formula finală, fiecare având trăsături proprii. Sunetele principale ale structurilor modale* – cele mai frecvente sunt eolicul, doricul, cu sau fără trepte mobile, mai rar structuri pentatonice* sau prepentatonice – sunt bogat ornamentate*. Cei doi piloni, în interiorul cărora se desfășoară melopeea, sunt stabili, asigurând perioadei muzicale o configurație aparte. Deși în trecut d. a avut circulație generală, în ultimul sec. s-a menținut în S și E Carpaților, în Transilvania de N, mai rar în alte zone, unde însă se întâlnește mai mult în formă instr. Caracterul d. este reținut, intens liric, iar în asociație cu texte haiducești sau de revoltă socială devine dramatic, viguros (Delavrancea). Elemente stilistice: culoarea sunetului (în N Transilvaniei și al Olteniei; emisiune cu sunete „sughițate”, cu lovituri de glotă, emisiune numită de Bartók Schluckstöne), o anumită manieră de pronunțare a vocalelor, de purtare a vocii (1), de modificare a sunetului în timpul execuției, modalitatea de îmbinare a versului cu melodia, lărgirea versului peste tiparul octosilabic prin interjecții, refrene, „sunete de sprijin” (Cocișiu), utilizarea resurselor agogice, cu mari contraste de tensiune. D. exteriorizează o gamă variată de sentimente și idei, de un profund realism, specific artei orale: dragostea cu toate nuanțele sale, iubirea de muncă, îmbinată cu iubirea de natură, de pământul strămoșeșc, jalea, atitudinea față de exploatare, de război, lupta pentru libertate socială. Temele haiducești, exprimate în viziune lirică, confirmă viața grea a poporului care și-a făurit din cântec un mijloc de „stâmpărare”, de alinare a suferințelor, de solidarizare pentru același ideal. Astăzi, prin d. se înțelege, în mod eronat, orice melodie bogată în ornamente și executată în parlando rubato. D. vocală este executată și din instr. tradiționale (fluier*, cimpoi*, din frunză). Cu toate că stilul d. este unitar, s-au cristalizat, în decursul vremurilor, câteva diferențieri regionale care nu afectează trăsăturile fundamentale ale stilului muzical și straturile structurale, ca de ex.: d. de tip arhaic, d. „oltenească”, care s-a dezvoltat în procesul execuției de profesioniști (lăutari*), doina haiducească, doina-cântec, care, păstrând formulele specifice stilului improvizatoric, tinde să se cristalizeze în forme concise, fixe. V. Rep. păstoresc.

79. [MDTL] DOINĂ (etimologie incertă) Specie a liricei populare, în care sînt exprimate cele mai puternice și mai deosebite sentimente ale poporului: iubire, ură împotriva asupritorilor, dor, înstrăinare etc. De aici și diversitatea lor: doine de dor, de jale, de înstrăinare, de haiducie, de dragoste, de ciobănie, de cătănie sau ostășești. În privința originii termenului doină s-au emis păreri diverse (B.P. Hasdeu îl derivă din lituanianul daina, D. Cantemir, din limba dacilor etc.) Caracteristice versificației doinelor sînt rima împerecheată, măsura de 7-8 silabe, ritmul trohaic. Unele doine încep cu frunză verde sau foaie verde, început ce îndreptățește denumirea lor, în unele regiuni ale țării, de cîntece de frunză. Ele mai sînt cunoscute și sub denumirea de cîntec de horă (Bihor), cîntec prelungit, cîntec lung (Oltenia). În fond, doina e un cîntec liric, cu un stil melodic aparte, o tematică complexă și variată, o largă arie folclorică și o mare bogăție metaforică. Ca producții literare, doinele și cîntecele nu se deosebesc nici prin conținut, nici prin mijloacele de realizare poetică. Se deosebesc însă numai sub aspectul muzical, doinele avînd melodii specifice, cu formă liberă, bogat ornamentată, pe cînd cîntecul are o formă melodică fixă, alcătuită din două pînă la șase fragmente melodice, care se repetă în aceeași ordine. Termenul doină apare adesea și în poezia cultă, ca titlu al unor creații lirice (M. Eminescu, V. Alecsandri, Șt.O. Iosif etc.). Ex. Boii mei, cînd aud doina, Ară țarina și moina, Boii mei cînd le doinesc, Ară de se prăpădesc. Te lasă, te lasă, Salcie pletoasă, Să te-apuc cu mîna, Să-mpletesc cununa, S-o port totdeauna. Te lasă, te lasă, Salcie pletoasă, Să te bată vîntul, Să săruți pămîntul, Să-mi umbrești mormîntul. Dintre toate creațiile populare, doinele circulă în foarte multe variante.

80. [Onomastic] DAINA cf. subst. daină = doină (DLR). 1. Dainea b. (17 A IV 168); Dăinea, olt. (Sd VI 490); Dâinești t, (Mus). 2. Dăiniș (17 B I 386).

81. [DE] DÓINĂ (probabil cuv. autohton) s. f. Specie a liricii populare și a folclorului muzical românesc, care exprimă un sentiment de dor, de jale, de dragoste, de revoltă etc. Din punct de vedere muzical, d. este un cântec bazat, în mare măsură, pe improvizație, folosind numeroase ornamente ritmic-melodice. Este cunoscută și sub numele de „horă lungă”, „cântec prelungit” etc. Specia literară a d. a fost preluată și de poezia cultă (M. Eminescu, G. Coșbuc, Șt. O. Iosif, Aron Cotruș).

82. [Onomastic] Dăina v. Doina 2.

83. [DRAM 2021] dáina, (duinu), s.f. (reg.) Cântec liric, trist, bazat, în principal, pe sentimentul dorului, asemănător doinei: „Daina de cine-o rămas? / De on pruncuț mititel, / Ce-o fugit mă-sa cu el. / L-o lăsat mă-sa durnind, / L-o găsit daina zicând. / Cu daina nu mă sfădesc, / Cu duinu bine trăiesc” (Bârlea, 1924, II: 190-191). ■ (top.) Groapa Dainii, fânațe în Rogoz, cf. Daina, nume de familie atestat în Maram. (Vișovan, 2008). – Var. a lui doină (MDA); în Maram., cu valoare de interjecție în cântecele locale: „numele doinei s-ar trage, în acest caz, dintr-o exclamațiune de duioșie, ceea ce ar explica de la sine existența sinonimului litvan daină” (Șăineanu, 1929); din sl. (srb.) daljina „depărtare” (DER); cuvânt trac (Hasdeu, după DER); din scr. dvojnica „fluier ciobănesc” și legat de lituan. daina (Cihac, după DER); în relație, inclusiv semantică, cu dăina „a legăna” și dăinuș „leagăn”, dar și cu lituan. daina „cântec popular”. ■ Cuv. rom. > ucr. dojna (Candrea, după DER).

84. [DRAM 2015] daina, (duinu), s.f. – (reg.) Cântec liric, trist, bazat, în principal, pe sentimentul dorului, asemănător doinei: „Daina de cine-o rămas? / De on pruncuț mititel, / Ce-o fugit mă-sa cu el. / L-o lăsat mă-sa durnind, / L-o găsit daina zicând. / Cu daina nu mă sfădesc, / Cu duinu bine trăiesc” (Bârlea, 1924, II: 190-191). ♦ (top.) Groapa Dainii, fânațe în Rogoz, cf. Daina, nume de familie atestat în Maramureș (Vișovan, 2008). – Var. a lui doină (MDA), în Maramureș, cu valoare de interjecție în cântecele locale: „numele doinei s-ar trage, în acest caz, dintr-o exclamațiune de duioșie, ceea ce ar explica de la sine existența sinonimului litvan daină” (Șăineanu, 1929); din sl. (srb.) daljina „depărtare” (DER); cuvânt trac (Hasdeu, cf. DER); din scr. dvojnica „fluier ciobănesc” și legat de lituan. daina (Cihac, cf. DER); în relație, inclusiv semantică, cu dăina „a legăna” și dăinuș „leagăn”, dar și cu lituan. daina „cântec popular”. Cuv. rom. > ucr. dojna (Candrea, cf. DER).

85. [DRAM] daina, (duinu), s.f. – Cântec liric, trist, bazat, în principal, pe sentimentul dorului, asemănător doinei: „Daina de cine-o rămas? / De on pruncuț mititel, / Ce-o fugit mă-sa cu el. / L-o lăsat mă-sa durnind, / L-o găsit daina zicând. / Cu daina nu mă sfădesc, / Cu duinu bine trăiesc” (Bârlea 1924 II: 190-191). – În relație, inclusiv semantică, cu dăina „a legăna” și dăinuș „leagăn”, dar și cu lituan. daina „cântec popular”.

Sursă: DEX online sub licență GNU GPL

Alte articole interesante...

1. [DEX '98] MEIȘOR, meișori, s. m. Numele a trei plante erbacee din familia gramineelor: […]
1. [MDA2] sanguinarie sf [At: DN4 / Pl: ~ii / E: lat sanguinaria, fr sanguinaire] […]
1. [DFL] Broughtonia sanguinea R. Br. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori roșii-purpur, labei în interior […]
1. [DFL] Calothamnus sanguineus R. Br. Specie care înflorește vara. Flori roșii-închis, 4 sepale, 4 […]
1. [DEX '09] SANGVINIC, -Ă, sangvinici, -ce, adj. Sangvin (2). [Var.: sanguinic, -ă adj.] – […]
1. [MDA2] sorbestrea sf [At: GRECESCU, FL. 197 / V: (reg) soarbestre (A: nct) / […]
1. [DEX '09] SANGULIE, sangulii, s. f. (Înv. și pop.) Țesătură foarte fină (de mătase); […]
1. [DEX '09] SANGVINIC, -Ă, sangvinici, -ce, adj. Sangvin (2). [Var.: sanguinic, -ă adj.] – […]
Copyright 2026 © Explicativ.ro