1. [MDA2] cătcăun sm vz căpcăun
2. [CADE] CĂTCĂUN 👉 CĂPCĂUN.
3. [Șăineanu, ed. VI] cătcăun m. V. căpcăun.
4. [Scriban] cătcăún, V. capcîn.
5. [DEX '09] CĂPCĂUN, căpcăuni, s. m. Ființă fabuloasă din mitologia populară românească, închipuită cu trup de om și cu cap de câine, uneori cu două capete și cu două guri, despre care se spune că mânca oameni. ♦ Om rău, crud, sălbatic. – Cap1 + câine (după ngr. kinokéfalos).
6. [MDA2] căpcăun sm [At: DOSOFTEI, V. S. 79/1 / V: cătc~, cătcăhun, ~cân / P: ~că-un / Pl: ~i / E: cap + -câne calc după ngr ϰυνοϰεφαλος, vsl пъкоглаьъ] 1 Ființă din mitologia populară românească, cu trup de om și cap de câine, care mânca oameni. 2 (Pfm; fig) Om rău, și crud. 3 (Spc) Poreclă dată în trecut turcilor și tătarilor, în calitate de invadatori, de asupritori. 4 (Pfm; pex) Om mâncăcios. 5 (Pfm; pex) Om care mănâncă gratis de la cineva, fără să muncească Si: parazit, trântor. 6 (Îf cătc-) Om prost.
7. [MDA2] căpcân sm vz căpcăun
8. [MDA2] cătcăhun sm vz căpcăun
9. [MDA2] câtcăhun sm vz căpcăun
10. [MDA2] câtcăun sm vz căpcăun
11. [CADE] CĂPCĂUN, CĂPCÎN(E), CĂTCĂUN sm. 1 🔱 pop. Monstru fabulos, om cu două capete și două guri, care pe o gură înghițea copii întregi sau bucăți mari de carne de om, cu oase cu tot, și pe cealaltă gură scotea oasele; monstru cu trupul de om și cu capul de cîine: bunicile le spuneau de căpcăunii cu două guri DLVR.; căpcînii sînt niște oameni cu capul de cîine și foarte răi, ei nu se hrănesc decît cu carne de om ȘEZ.; credința despre acești monștri s’a răspîndit în popor de pe urma Alexandriei, unde se povestește că Alexandru Machedon: ajunse la o țară cu oameni cătcăuni, dinainte cu obraz de om și grăia omenește, iară dindărăpt cap de cîine și lătra cîinește ¶ 2 Pr ext. Poreclă dată Tătarilor, din pricina groazei pe care o inspirau oamenilor prin cruzimea lor: cîți Căzaci, Căpcîni și alte lifte spurcate au căzut morți aici CRG. ¶ 3 Fig. Barbar, sălbatic, antropofag, canibal: fugi, căpcăunule, că mi-ai omorît odorul ALECS.; l-a omorît hoțul de căpcîn, jupînul Pogan RET. [cap + cîne, după gr. κυλοκέφαλος „cap de cîine”].
12. [CADE] CĂPCĂUNIME sf. col. CĂPCĂUN 1: trecură peste noi ... valuri de ungurime, lehime, ~ JIP..
13. [CADE] ❍CĂPCÎN(E) 👉 CĂPCĂUN.
14. [DEX '98] CĂPCĂUN, căpcăuni, s. m. Ființă fabuloasă din mitologia populară românească, închipuită cu trup de om și cu cap de câine, uneori cu două capete și cu două guri, despre care se spune că mânca oameni. ♦ Epitet dat unui om rău, crud, sălbatic. – Cap1 + câine (după ngr. kinokefalos).
15. [DLRLC] CĂPCĂUN, căpcăuni, s. m. 1. Ființă din mitologia populară închipuită ca mîncător de oameni. Bunicile... le spuneau... de căpcăunii cu două guri. DELAVRANCEA, S. 217. 2. Fig. Epitet dat unui om rău, crud, sălbatic, hapsîn. Fugi, căpcăunule, că mi-ai omorît odoru! ALECSANDRI, T. 975. – Variantă: căpcîn (CREANGĂ, P. 117, ALECSANDRI, P. P. 197) s. m.
16. [DLRLC] CĂPCÎN s. m. v. căpcăun.
17. [DLRM] CĂPCĂUN, căpcăuni, s. m. Ființă din mitologia populară închipuită ca un mîncător de oameni. ♦ Fig. Epitet dat unui om rău, crud, sălbatic. Din cap1 + cîine (după gr. kinokefalos).
18. [Șăineanu, ed. VI] capcân (căpcăun, cătcăun) m. 1. monstru antropofag cu cap de câine, despre care povestește Alexandria («o țară cu oameni cătcăuni„ dinainte cu obraz de om ce grăia omenește, iar dindărăt cap de câine ce lătra câinește»); 2. Tătar canibal, barbar: o mână de capcân să se atingă de al lumilor stăpân AL. Câți Cazaci, Capcâni și alte lifte spurcate CR.; 3. sălbatic: fugi, căpcăunule, că mi-ai omorât odorul! AL. [Forma primitivă e Capcân (”țara Capcânilor", Dosofteiu), traducere după gr. Kynokephaloi sau Cynocephali, despre cari naturaliștii antici, Elian și Pliniu, vorbesc ca de niște popoare cu cap de câine trăind în India; variantele căpcăun și cătcăun sunt alterațiuni obscure].
19. [Șăineanu, ed. VI] căpcăun m. V. capcân.
20. [Scriban] căpcăún m. (tradus după ngr. kynokéfalos, cu cap de cîne. După Dic. 228, d. mlat. avaric capcanus, vturc. kapgan, bg. la Dun. kavkános, comandant la Avarĭ). Monstru antropofag (ca ceĭ întîlnițĭ de Alexandru Machedon, după cum spune povestea). Epitet Tătarilor (socotițĭ ca urmașĭ aĭ Avarilor) și altor barbarĭ. – Și cătcăun (vechĭ) și capcîn (nord). Adj. (capcîn și hapcîn). Hain, obraș. V. și ceapcîn și cinocefal.
21. [DOOM 3] căpcăun s. m., pl. căpcăuni
22. [DOOM 2] căpcăun s. m., pl. căpcăuni
23. [MDO] căpcăun
24. [IVO-III] căpcăun.
25. [DER] căpcăun (căpcăuni), s. m. – 1. Monstru pe care fantezia populară și-l imaginează cu cap de cîine, uneori cu patru ochi, cu ochii în ceafă, sau cu patru picioare, dar a cărui caracteristică principală este antropofagia. – 2. Poreclă pentru turci și tătari, păgîn. – 3. Canibal, om crud. – Var. cătcăun, capcîn(e), hapcîn. – Mr. capdicine. Traducere din ngr. ϰυνοϰέφαλος „cap de cîine”, cuvînt intrat în limbă prin literatura populară (Cartojan, Alexandria în literatura romînă, Bucarest, 1910, p. 95; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 357). Este vorba de legenda medievală care situa oamenii cu cap de cîine în regiunile de nord ale Rusiei (cf. de ex. Historia de Adam de Brema (1066) sau mapamondul lui Juan de la Cosa). Finalul -un indică un tratament expresiv, cf. gărgăun. După Cihac, II, 39; din pol. kapkan, kapkon „zdrențuros”, după Scriban, din lat. med. capcanus, v. tc. kapgan „căpetenie a avarilor”; după Pascu, Suf., 53, de la cap, cîine și un.
Sursă: DEX online sub licență GNU GPL